Pe Wembley se va juca finala EURO 2020. La un an după ce politicenii britanici, cu aprobarea a 17 milioane de alegători, vor ridica un ZID pe Canalul Mânecii împotriva UE.
(Theresa May are mandat pentru 29 martie 2019 să scoată Regatul Unit -„unit”, ce ironie - în larg, departe de Bruxelles. Varianta „No-deal” - fără un acord - este resemnarea finală. UK nu va avea niciun acord cu UE, nici vamal, nici de liberă circulație. Ca o țară condusă de dictatură.
Wembley îi va aduna însă pe toți, cu sau fără granițe păzite. E foarte posibil ca insularii să înăsprească până atunci accesul pentru non-britanici și să birocratizeze vizitele microbiștilor. Dar imaginea-șablon a „templului fotbalului” va reuși să spargă izolarea, chiar și cu ajutorul sateliților. A mai făcut-o.
Stadionul-simbol din țara care a inventat fotbalul, așa cum îl știm azi, are o istorie care ne implică și pe noi. Pe noi pământenii și pe noi românii.
În 1966, Anglia cucerea Cupa Mondială în fața Germaniei, pe Wembley.
Florea Dumitrache a înscris pe Wembley în 1969, în poarta campioanei mondiale. 1-1 Anglia – România.
Rodion Cămătaru a înscris pe Wembley în 1985. În același meci, Gică Hagi dădea două bare. 1 – 1 Anglia România.
Pe Wembley a cântat Queen în 1985 în LIVE Aid. 72.000 de spectatori și sute de milioane de telespectatori uniți prin muzică pentru o cauză nobilă, fonduri împotriva foametei. Un tânăr, Freddie Mercury, născut în Zanzibar, a schimbat percepția întregii lumi despre muzica vestului bogat. Și a inventat toleranța.
În 2012, spectacolul unic al Jocurilor Olimpice „exploda” pe Wembley.
Anii au trecut și toleranța a schimbat foaia, aproape de inoleranță. În iunie 2016, supușii reginei au decis în majoritate ieșirea din Uniunea Europeană. Un an mai tîrziu, londonezii au adus din nou toleranța la rang de virtute. În iulie 2017, mulțimea adunată la alt concert a cântat într-o unitate incredibilă Bohemians Rhapsody. Fără acompaniament. Muzica unui tânăr din Zanzibar pe pământul antiunionist.
E ceea ce și fotbalul face fără probleme. Să adune, nu să dezbine. Acolo unde politica dezbină uneori, sportul unește. La fel ca muzica.
Cazul Israelului este definitoriu. O țară care nu este acceptată nici măcar sportiv printre vecinii din Golf este în UEFA din 1994, adică în Europa. Terenul echipelor din țara sfântă mai este suspendat uneori de UEFA, dar nu din cauza spectatorilor recalcitranți, ci din cauza raidurilor aeriene între Israel și vecinii săi. Cum ar fi să zboare rachetele peste peluză?
Când politicienii vor decide că țările lor nu vor mai fi în aceeași Uniune (consensuală), suferința va fi atenuată de jocul fără granițe, fotbalul. Și de muzică.
PS Selecția exemplelor mele nu a fost (intenționat) exhaustivă. A fost cea care mi-a dat mie percepția apartanenței la clubul (ne)select al libertății și al amintirilor frumoase.
{{text}}