Abraham Klein, israelianul născut la Timișoara, 85 de ani împliniți azi, a fost unul dintre cei mai mari arbitri din fotbal.
În 1970, la primul său Mondial, nu i-a dat lovitură de pedeapsă lui Pelé, Perla Negre, la meciul de debut cu Anglia, dar brazilianul de aur a spus atunci: "Când arbitrul e aproape de fază, nu te poți supăra pe el". Au devenit foarte buni prieteni.
Pentru fotbal, israelianul Abraham Klein este un nume important. Unul dintre cei mai buni arbitri din toate timpurile. Și, detaliu esențial, s-a născut la Timișoara. Știam că are povești memorabile și m-am gândit să-i fac o vizită. Îl cunosc de cincizeci de ani, dar nu ne-am mai întâlnit de vreo 15. Foarte deschis, a acceptat imediat ideea interviului pentru Gazetă. M-a invitat acasă, la Haifa, 90 de kilometri de Tel Aviv, o distanță care nu îți ia mai mult de o oră pe autostradă.
Nu eram singur, îl aveam alături pe prietenul Sergiu Laurian Lupu, care voia și el să-l întâlnească pe fostul cavaler al fluierului. În cartea sa, „Pentru cine s-a cântat imnul? Evreii din România și sportul în secolul XX", o pagină îi era dedicată lui Abraham Klein. Un exemplar era pentru el.
Chiar astăzi, 29 martie 2019, împlinește 85 de ani, dar pare mult mai tânăr. O persoană plăcută, comunicativă, cu o memorie fenomenală.
Din clipa în care am intrat în apartamentul modern de la etajul zece - ce frumos se văd de aici, de sus, nisipul și valurile Mediteranei! -, i-am simțit căldura, entuziasmul, amabilitatea. "Jumătatea" lui, Braha, și ea jurnalistă, ne-a arătat camera unde Abraham își păstrează toate amintirile: fotografii cu cei mai mari fotbaliști ai lumii, medalii, scrisori, vederi, articole din ziare din lumea întreagă... Iar el ne oferă explicații la fiecare obiect în parte.
Mai amână puțin interviul. Înainte să începem discuția, ne oferă o băutură rece, o cafea și tort de ciocolată. Apoi, pornesc reportofonul. Știe binișor românește, dar nu suficient, în comparație cu maghiara (perfect), așa că vorbim în ebraică.
„O mare parte din familie a pierit în Holocaust"
Corespondentul Gazetei, încadrat de Abraham și de soția acestuia, Bracha
-Domnule Abraham Klein, cititorii români, mai ales cei tineri, nu vă cunosc prea bine. Cine sunteți dumneavoastră?
-M-am născut la Timișoara, pe 29 martie 1934, am locuit pe strada Preyer din cartierul Iosefin, casa încă mai există, și am învățat la liceul evreiesc din oraș. În 1947, aveam treisprezece ani, am plecat cu trenul în Olanda, alături de alți cinci sute de copii evrei. Și, de acolo, un an mai târziu, am sosit în Israel, unde l-am întâlnit pe tatăl meu, fost jucător la MTK Budapesta, care reușise să fugă din Ungaria. O mare parte din familie a pierit în Holocaust.
-Ați crezut vreodată că veți deveni un arbitru de nivel mondial?
Nici nu mi-a trecut prin cap! De fapt, am devenit arbitru din întâmplare. După ce mi-am încercat norocul la fotbal, pitici și juniori, am înțeles că nu voi fi niciodată un fotbalist bun. Eram mediocru. Viața mea s-a schimbat când l-am cunoscut pe croitorul Yones.
A devenit arbitru datorită croitorului
-Cum așa?
Îi datorez enorm. Am ajuns la el în 1957, la 23 de ani, rugându-l să-mi croiască o pereche de pantaloni. El era la ușă, tocmai se pregătea să plece, trebuia să arbitreze un meci în campionatul instituțiilor și întreprinderilor, o întrecere de amatori, bineînțeles. Mi-a propus să-l însoțesc și mi-a promis că voi avea pantaloni noi.
-Ce s-a întâmplat apoi?
-Yones s-a accidentat, își scrântise piciorul și nu mai putea să alerge. M-a rugat să-l înlocuiesc. La început, am ezitat, mi se părea că nu e pentru mine, nu cunoșteam regulamentul. Dar el m-a încurajat: "Ai jucat fotbal, te vei descurca".
-A ieșit bine?
-La sfârșit, toți jucătorii m-au felicitat, spunându-mi: "Ai fost mult mai bun decât arbitrul delegat". Croitorul era încântat: "Vei ajunge mare". Și așa am făcut școala de arbitri, voiam să învăț meseria. Peste ani, am trăit un moment emoționant.
-?
-Am arbitrat la New York patru ani în campionatul profesionist american, unde jucau Pelé, Beckenbauer și alte vedete ale fotbalului mondial. La un meci, cine a apărut în tribună? Yones, croitorul-arbitru! L-am invitat după joc la masă, alături de ambele echipe. Era fericit. Le-am povestit atunci jurnaliștilor că acest om m-a ajutat mult.
„Am primit ecusonul FIFA prin poștă"
Arbitrul israelian, înainte de Italia-Brazilia (CM '82), între căpitanii Zoff și Socrates
-Totuși, cum ați ajuns atât de sus?
-Cu șansă. Am avut șansa ca o persoană importantă din Comisia Arbitrilor FIFA, francezul Robert Masson, să mă urmărească la o finală de Cupă în Israel. Nici nu știam că e în tribună, de-abia după meci am aflat, când a intrat în vestiar. Chiar atunci, m-a anunțat că, în curând, voi fi delegat la centru, după obținerea ecusonului FIFA. Ecusonul mi-a fost trimis prin poștă, după două săptămâni.
-Care a fost prima partidă?
-Primul meci oficial internațional a fost Italia - Polonia, în 1965, în preliminariile Mondialului, dar condusesem cu un an înainte un amical în Olanda, între naționala gazdă și Israel. Mai târziu, Masson s-a lăudat că el m-a descoperit.
Pelé i-a scris prefața la cartea "Fluierul unui artist"
Alături de doi „giganți” ai fotbalului: Pele și Puskas
-La primul Mondial, cel din 1970, ați arbitrat chiar la debut meciul campioanelor, Brazilia - Anglia. Cum au reacționat presa și federațiile acelor țări?
-Într-un ziar britanic scria: "Un arbitru israelian necunoscut și fără experiență la așa un joc hotărâtor? E ca și cum trimiți un spectator să lupte în Coreea fără armă!". După partidă, am primit felicitări de la cei care m-au delegat, dar și de la președinții federațiilor braziliene și engleze. Responsabilitatea a fost uriașă și nu puteam dezamăgi. Ce fotbaliști! Pelé, Bobby Moore, Jairzinho, Gordon Banks... Toți m-au respectat. Mulți nici nu știau de statul Israel, însă, pentru mine, era o mare cinste.
-Atunci l-ați cunoscut pe Pelé.
-În acel meci a cerut un penalty. Eram aproape de fază și am considerat că nu trebuie să fluier. Ulterior, el a declarat într-un interviu: "Când arbitrul e aproape, nu poți să te superi pe el". De atunci, am avut o relație apropiată cu el. Am devenit prieteni în Statele Unite, în a doua jumătate a anilor '70, când el juca la New York Cosmos, iar eu arbitram în campionatul nord-american. La una din cărțile mele, "Fluierul unui artist", Pelé mi-a scris prefața.
„Vorbeam românește cu Andrei Rădulescu la Mondial"
-Cine a fost modelul dumneavoastră în arbitraj?
-Ungurul Károly Palotai, care a încetat din viață anul trecut. Unul dintre cei mai valoroși arbitri din lume, după părerea mea. La fel ca mine, a condus la trei Mondiale, dar și meciuri din cupele europene. Eu nu puteam, pentru că federația israeliană a fost primită în UEFA în 1994. Mai păstrez fotografii cu Palotai, scrisori, vederi și alte amintiri... Am apucat să-l vizităm înainte de a se stinge. A fost și mare jucător în naționala maghiară.
-Ați ținut legătura și cu arbitri români?
-Mai ales cu ei. Andrei Rădulescu a fost foarte bun. L-am cunoscut și ca fotbalist. Nu pot uita că, la o partidă Timișoara - Budapesta 1-4, a înscris cu o foarfecă spectaculoasă. Apoi, ne-am întâlnit în Grecia, unde am arbitrat fiecare cu brigada lui partide de campionat. Am înlocuit atunci "centralii" greci care erau în grevă generală. Am devenit buni prieteni când ne-am întâlnit la Mondialul din 1970. Vorbeam românește între noi, ca nimeni să nu înțeleagă. Să vă povestesc o anecdotă.
-Vă ascultăm!
-La acel turneu final, meciurile erau transmise în toată lumea, inclusiv în țările arabe. Ei bine, eu eram numit "românul" la televiziunile arabe, nu "israelianul", din motive întemeiate. Glumeam cu Andrei Rădulescu: "Bravo! România e singura țară cu doi arbitri la Mondial!". I-am cunoscut și pe Nicolae Rainea și Ioan Igna. Rainea era super. Cel mai mare arbitru român.
"Dacă era VAR în 1986, «mâna lui Dumnezeu» n-ar mai fi existat. Golul cu mâna al lui Maradona ar fi fost anulat și poate lucrurile evoluau altfel la Mondialul mexican. La fel, Schumacher ar fi fost eliminat în semifinala din 1982 după ce l-a lovit pe Battiston și poate că Franța ar fi jucat acea finală, nu Germania. Să nu mai vorbim de finala din 1966"
"Întotdeauna am apreciat fotbalul românesc, superba lui tradiție. Naționala lui Hagi a jucat cel mai frumos fotbal în 1994, la Mondialul din Statele Unite"
"Cum este arbitrul astăzi? Are mai puțină putere. Nu mai este la fel de dominant așa cum era odată"
"Am fost invitat de FIFA în Rusia la ultimul Mondial. M-au impresionat organizarea, stadioanele, atmosfera din tribune, dar și amabilitatea rușilor"
Abraham Klein, fost mare arbitru internațional
Mesajul lui Pelé: „Prietenul și admiratorul tău din Brazilia"
Pelé a scris prefața uneia dintre cărțile lui Abraham Klein, "Fluierul unui artist". "L-am cunoscut pe Abraham Klein la Mondialul din 1970. El a arbitrat Brazilia - Anglia, meci pe care l-am considerat cel mai important în drumul nostru spre al treilea titlu. Un joc intens, dar el a avut mereu controlul total al acțiunii. Întotdeauna a fost apreciat de jucători, de antrenori și de ceilalți arbitri", a dat timpul înapoi Perla Neagră, încheind astfel: "Felicitări, Abraham, pentru o muncă bine făcută! Prietenul și admiratorul tău din Brazilia".
CINE ESTE ABRAHAM KLEIN
22 de meciuri la Mondial și Olimpiadă
Israelianul de origine română este pe lista celor mai valoroși arbitri internațjonali, conducând meciuri deosebite la trei Mondiale (Mexic '70, Argentina '78 și Spania '82) și două Olimpiade (Mexic '68 și Montreal '76). 22 de jocuri oficiale la cel mai înalt nivel. Plus mii de meciuri acasă și în lumea întreagă, între 1956 și 1999. S-a retras la 50 de ani, în 1984, dar pasiunea era prea mare pentru a sta departe de teren. A continuat să arbitreze încă 15 ani, la copii și juniori. A fost președintele Comisiei de Arbitri în Israel, instructor și conferențiar FIFA și UEFA, membru de onoare FIFA și observator UEFA. A scris trei cărți, două în Statele Unite. Abraham are doi copii, o fată și un băiat. Amit a fost și el arbitru internațional.
Mulți au spus că merita finala CM '78
Deja consacrat, Klein a arbitrat trei meciuri importante la Mondialul din 1978: Italia - Argentina 1-0, Austria - RFG 3-2 și finala mică Brazilia - Italia 2-1. Cu toate că mulți considerau la acea vreme că merita finala mare. La turneul din Spania, patru ani mai târziu, a condus Italia - Brazilia 3-2, cu "tripla" lui Paolo Rossi. În 1983, la 49 de ani, a avut ultimul meci internațional: Italia - Iugoslavia 2-2.
A ratat turneul din cauza atentatului terorist
La patru ani de la primul său Mondial, Klein nu a fost invitat la turneul final din Germania. "Eram printre primii pe lista FIFA, dar nemții au considerat că nu e nevoie de un arbitru israelian, după atentatul de la Olimpiada din 1972", povestește el. 11 sportivi israelieni au fost uciși atunci la München.
Interviu despre Pelé în cazul unei tragedii
Anul trecut, când Pelé era grav bolnav, patru jurnaliști de la o televiziune braziliană au venit în Israel, la Haifa, pentru a realiza un interviu cu Abraham Klein despre Perla Neagră. Știau că fostul arbitru era foarte apropiat de el și se temeau de ce era mai rău. Discuția urma să fie difuzată în care Pelé ar fi murit. Nu a mai fost dată pe sticlă. Din fericire, cel mai mare jucător din istoria fotbalului a supraviețuit acelor momente dificile.
Tardelli: „Vreți să vă dau autograf după ce m-ați eliminat?"
În 1979, la o partidă demonstrativă disputată la Buenos Aires, între Argentina și selecționata lumii, arbitrul israelian l-a trimis la vestiare pe italianul Marco Tardelli în minutul 40, după două faulturi dure asupra lui Maradona. "La întoarcere, am zburat cu vedetele mondiale până la Paris", nu a uitat Abraham Klein, care i-a rugat pe toți fotbaliștii să-i semneze pe mingea partidei oferită unui copil bolnav de la spitalul Rambam din Haifa. Toți au făcut-o.
Când a ajuns la Tardelli, acesta i-a replicat: "Mister Klein, am călătorit mult din Italia și am jucat doar 40 de minute. Acum vreți să vă dau autograf după ce m-ați eliminat?". Cinci minute mai târziu, Marco s-a întors: "M-a îmbrățișat și a semnat și el. Glumise. Mi-a spus că acel cartonaș roșu a fost corect".
Cartonașul cu numele lui Maradona la muzeul FIFA
Abraham a donat nu mai puțin de 100 de obiecte la muzeul de fotbal din Zürich. "Echipament, mingi, fluiere, dar și un cartonaș galben pe care am scris numele lui Diego Maradona, din 1979", își amintește fostul arbitru. "Era de la meciul pierdut de Argentina cu 1-2 în fața selecționatei lumii. Am scris pe acel cartonaș minutul golului marcat de Maradona".
{{text}}