După premiile Gopo, Oscarul cinematografiei noastre, Tudor Giurgiu a găsit în Libertatea ceea ce el numește „un text de nota zece”, „un reportaj extraordinar”.
E articolul despre Digudai, antieroul ajuns actor din întâmplare și nominalizat la Gopo pentru „Cel mai bun actor în rol principal”.
Cu onestitate, regizorul mărturisește că a fost sceptic când Libertatea și-a declarat intenția de a deveni un ziar care să conteze.
Reținerea lui Tudor Giurgiu e firească. Și noi, cei din redacție, suntem reținuți, pentru că drumul e lung și se măsoară în ani. Iar istoria Libertății se cuprinde în decenii.
Înainte de a primi, acum 30 de ani, numele de Libertatea, publicația s-a numit Informația Bucureștiului și era unul dintre cel mai puțin politizate, în sensul comunist al epocii, dintre toate cotidienele românești.
Sub numele de Informația și, mai apoi, de Libertatea, ziarul a purtat cu el tradiția unei redacții comunitare, îndreptată spre problemele sociale, spre cultură, dar și spre ce-i doare pe oameni.
În aceste pagini a scris Radu Cosașu neuitatele cronici TV sub pseudonimul Belphegor și tot aici Alex Leo Șerban a publicat, ani întregi, cronicile de film.
Încet, încet, cu o nouă generație de jurnaliști, Libertatea încearcă de ani buni să-și reînnoade tradiția și să iasă din percepția de ziar monden, pentru care nu poate da vina pe nimeni, căci singur și-a făcut-o.
În ultima vreme, roadele muncii îndelungi au început să se vadă, însă e devreme să ne bucurăm.
Există încăpățânarea de a reuși și cei care încă iau peste picior Libertatea nu iau în calcul subiectele apărute de ceva vreme și existența aici a cel puțin doi oameni esențiali: Oana Costea, liderul acestei redacții, ziarist cu mare experiență și Mihnea Vasiliu, directorul Ringier România, jurnalist al cărui nume se leagă de coordonarea a două instituții de calitate esențiale în presa noastră – Ziarul Financiar și Mediafax.
Îi numesc pe ei pentru că sunt un soi de Digudai, mai niciodată pomeniți.
Acum două luni, Cristian Tudor Popescu numea Libertatea „ziarul Pușcăria”, în sensul de ziar citit de borfași, pentru povestea cu băiatul înfiat de premierul României. N-am zis nimic, criticile sunt bine-venite.
Am tăcut și ne-am văzut de treabă.
Destinul a făcut ca, la puțin timp, Libertatea, „ziarul Pușcăria”, să-și transforme ocara în renume, căci, după investigația ziarului despre doctorii falși, unul dintre aceștia, italianul Matteo Politi, a ajuns în arest, unde e și acum.
Investigația despre medicii impostori, seria despre judecătorii care au eliberat peste 500 de pedofili, descoperirea dosarului istoric „Moscova 2” și reportajele din lagărul morții de la Mărculești, investigația despre cei 13 oameni morți cu infecții nosocomiale la „Marius Nasta” sau ancheta jurnalistică despre reclama mincinoasă la suplimentele alimentare au apărut aici, în Libertatea. E doar o selecție imperfectă, pe repede înainte, a ultimelor două luni.
Când te insultă Cristian Tudor Popescu și te citează New York Times, mai ai totuși o șansă.
Mulțumim, Tudor Giurgiu, e un drum lung, nu există garanția succesului, ci doar promisiunea că simțim cât de deprimat și de partizan e climatul și ne străduim să ne întâlnim cu nevoia de speranță a publicului.
În fiecare zi greșim, ne străduim și nu renunțăm.
{{text}}