FED CUP » FRANȚA - ROMÂNIA 3-2 // Când lucrurile nu ies bine, neapărat trebuie identificat un vinovat. Uneori și când ies bine pentru că laudele absolute nu arată frumos, trebuie să existe o dâră de negativ care să învioreze peisajul, altfel suntem prea moi și prea poetici.
În cazul semifinalei de la Rouen, varianta cea mai la îndemână este căpitanul. Și după prima zi, și după a doua, Florin Segărceanu a fost arătat cu degetul pentru alegerile făcute în ceea ce privește racheta a doua și, apoi, distribuția de la dublu. Doar privind, poate nici măcar integral, meciurile, i s-au anulat din afară posibila argumentație, zilele de observație dinainte de și de la Rouen, istoricul înfruntărilor dintre jucătoare, starea lor fizică și emoțională, modificările care au intervenit și în echipa adversă.
A greșit – e verdictul, fie pentru că a apelat la Mihaela Buzărnescu în prima zi, fie pentru că nu a mai făcut-o și în a doua. Fie pentru că a solicitat-o prea mult pe Simona, fie pentru că a adus-o pe teren pe Irina Begu doar duminică și de ce și la simplu și la, probabil, dublu? Așa spune lumea peste tot, oriunde se poate exprima. Așa spune lumea, care, bineînțeles, are privirea mai limpede.
Într-o întâlnire supusă însă unei dinamici schimbătoare, pot apărea erori de apreciere. Pot apărea chestiuni neașteptate, precum o accidentare, care dau totul peste cap. Căpitanul a luat o decizie, pe care și-a asumat-o și pe care, după cum a spus la final, ar repetat-o și dacă disputa s-ar mai juca o dată. Și care, cred, a fost cea corectă.
Ceea ce e însă mai supărător e modul în care lumea se raportează la Segărceanu când vine vorba despre temperamentul său. Să fii calm nu e un defect. Să-ți tratezi sportivele diferit, în funcție de firea fiecăreia, nici atât. Să vezi când trebuie să spui ceva, mai moale sau mai apăsat, ori când trebuie să taci, pur și simplu, lăsându-i jucătoarei spațiu pentru a respira – nu, nu e un defect. E un fel de a fi, pe care ele, fetele, l-au înregistrat și îl acceptă, chiar îl apreciază. Consumul interior rămâne și nu e unul mic. Poate chiar e o formă de a le proteja. Pentru că un căpitan bate din palme, strigă, strânge pumnul, dar nu e șef de galerie. Și să te agiți nu e un semn superior de implicare. Dacă ar fi așa, Yannick Noah nu ar fi pierdut niciodată vreo întâlnire din cele, de Cupa Davis sau Cupa Fed, la care a stat pe bancă.
{{text}}