Simona Halep (27 de ani, locul 7 WTA) și Serena Williams (37 de ani, 10 WTA) s-au înfruntat în finala Wimbledon 2019.
Românca s-a impus cu scorul de 6-2, 6-2, după 56 de minute de joc și a cucerit cel de-al doilea turneu de Grand Slam din carieră.
Vezi AICI desfășurarea partidei
- Domnule Țiriac, cum e pentru Simona o finală la Wimbledon, după un sezon pe zgură în care nu s-a ridicat la așteptările tuturor?
- Simona a avut un an slab din punctul de vedere al numerelor. Treaba e logică și de acceptat pentru că n-a jucat mult timp. S-a accidentat, nu prea a jucat, iar când a făcut-o, a făcut-o modest. Sfert de finală, sfert de finală și tot așa. Nu vreau să fiu punctul pe „i”, pentru că nu sunt nici antrenorul și nici managerul ei. Sunt un mare chibiț, ca toată lumea.
Noi eram mari specialiști la fotbal, dacă vă aduceți aminte. Cred că erau 21,99 milioane, eu eram singurul care a spus întotdeauna că nu se pricepe. Nu, mulțumesc! Îl ascult pe Hagi! Acum toată lumea crede că se pricepe la tenis. Văd actori, scriitori, toți își dau cu presupusul. Ceea ce e bine, dar treaba e mult mai simplă. Tenisul e cel mai simplu și rudimentar din lume. Trebuie doar să dai o minge înapoi mai mult decât adversarul ca să câștigi. Tenisul e unic în lume pentru că există posibilitatea, chiar făcând puncte mai puține ca adversarul în total, să câștigi.
- A crescut progresiv jocul ei la acest turneu.
- Eu nu prea mă uit la meciurile Simonei Halep. Eu am altă viziune a tenisului. Cam știu cu un sfert de oră înainte unde vine mingea. Mi-a intrat în sânge după 30 de ani de meserie. Nu mă pot uita la un meci ca un spectator normal. Când mă duc pe teren, sunt obligat să stau acolo cuminte. Am văzut primul tur al ei, unde a jucat decent, al doilea, unde a jucat foarte modest și după a crescut.
- Ce s-a întâmplat?
- În cartea mea de adrese, un jucător care nu are 4 ore de antrenament pe zi nu poate. Iar ea s-a antrenat. Are 6 zile pline de antrenament, plus alte 6 de semiantrenament. S-a acomodat pe iarba, care nu îi e o nou-venită. Sfert de finală aici, semifinală în altă parte. A fost mereu acolo, cu nasul sus!
Fiecare jucător are o tendință de a se simți mai bine pe o suprafață sau alta. A rămas încă în toate cărțile dictonul meu, din 1959, când am spus că iarba e pentru vaci, cimentul pentru mașini și zgura pentru tenis. S-a schimbat mult. Din zgură mai există ceva, cimentul e peste tot, iar iarba e limitată la această lună, de la jumătatea lui iunie până la cea a lui iulie, terminând cu Wimbledon, care are peste 100 de ani. E o tradiție, un brand, o treabă superbă
„Dacă ești un jucător mare, le joci pe toate. Iarba de azi nu are nimic în comun cu iarba lui Năstase. Iarba de azi e aproape pământ, jocul s-a transformat. Se joacă foarte mult din fundul terenului, nu e mai e serviciu-voleu și jocul e extraordinar de rapid”Ion Țiriac
{{text}}