„Am nevoie de o echipă care să corespundă dimensiunilor mele”. Chestia asta nu putea fi spusă de altcineva decât de Jose Mourinho.
Pentru care e prima vară din 2002 încoace când stă degeaba. Mulți ar fi încântați să poată face asta, chiar el recunoaște că toți prietenii l-au sfătuit să se bucure de moment, Mourinho nu este însă un oarecare. El este, sper că n-ați uitat, „The Special One”. Sau, mai bine zis, era.
Scriam zilele trecute tot aici despre Simeone și despre posibila lui schimbare de filozofie, de abordare. Poate că Cholo a înțeles ceea ce Mourinho n-a înțeles sau n-a vrut s-o facă. Pesemne crezând că aura lui nu are cum să pălească, iar metodele lui n-au cum să dea greș. Mourinho a fost prea trufaș, asta ca să nu-i zic de-a dreptul arogant, dar asta nu l-a ajutat atunci când rezultatele au încetat să mai existe. Iar fotbalul oferit de echipele lui, Manchester United ca ultim exemplu, devenea din ce în ce mai greu de digerat. Vremurile s-au schimbat, antrenorii momentului sunt Klopp, Guardiola, Pochettino, Ten Hag, Sarri, Zidane, oameni care propun o altă filozofie, mult mai atractivă, mult mai pozitivă, mult mai prietenoasă pentru privitorii care, una peste alta, sunt cei ce finanțează acest sport care consumă din ce în ce mai mulți bani. E greu de găsit acum un club care să-l vrea pe Mourinho, dar care să și poată să-și permită pretențiile acestuia. Statul ăsta degeaba sunt convins că-l deranjează teribil pe portughez, dar poate că-l va ajuta să priceapă câte ceva, eventual să-și dea un restart. Dimensiunea contează, dar mai mult contează ce știi să faci cu ea și cum o adaptezi la ceea ce ți se oferă. Dimensiunea fotbalistică, evident. Iar dacă e prea mare, riscă să devină incomodă.
10 ANI FĂRĂ SIR BOBBY ROBSON
Pe 31 iulie s-au făcut 10 ani de când Sir Bobby Robson a plecat dintre noi. A fost unul dintre cei mai eleganți și simpatizați antrenori ai perioadei sale, iar titlul de „Sir” acordat de Regină i se potrivește perfect. Printre amintirile mele jurnalistice există și una cu Sir Bobby Robson, pe care l-am cunoscut în 2006, la București, unde venise la invitația Gazetei Sporturilor. Îl știam de la televizor, dar n-am crezut că un tip cu performanțele lui și cu imaginea lui poate oferi atât de mult bun simț, atât de multă modestie și atât de multă bucurie de trăi orice moment pe care viața i-l oferea. Se știa de boala lui, se știa de lupta pe care o duce, dar n-am avut niciodată senzația că stau lângă un om doborât de probleme. Dimpotrivă.
I-am arătat orașul, era toamnă și a fost sincer impresionat de culoarea frunzelor din copaci. Era evident că avea alt cântar al valorilor. Am fost și la un meci, un Rapid-Steaua, pe„Giulești”. N-a prea fost băgat în seamă, Copos și Becali erau pe-atunci la un apogeu ce avea să li se spargă în nas câțiva ani mai târziu. Cine era Robson față de ei, nu? Seara a fost invitatul lui Ovidiu Ioanițoaia, la „Recursul Etapei”, dar emisiunea n-a avut mare succces, ratingul a fost destul de mic, circul oferit de cei amintiți mai sus domina televizoarele. La plecare, la aeroport, mi-a dat numărul lui de telefon. Mi-a zis să-l sun neapărat, pentru că îi place să stea de vorbă cu oamenii tineri, îl fac să se simtă și el tânăr. Nu l-am sunat. Mi-a fost rușine, dar acum îmi pare rău.
Există pe Netflix un documentar excelent despre Robson și viața lui, cu multe lucruri interesante, neaflate până acum. Cum ar fi, de exemplu, felul aproape suburban cu care l-a tratat Barcelona după câștigarea Cupei Cupelor, în 1996. Mi-au rămas în minte cuvintele spuse de el în ultimele săptămâni de viață: „Eu o să mor în curând, dar îmi trăiesc fiecare minut pe care-l mai am la maximum, ca și cum ar fi ultimul. Cu demnitate”.
{{text}}