Larisa Iordache și-ar fi dorit să participe la Campionatele Naționale, care debutează azi la Ploiești, dar revenirea după accidentarea la tendon nu a fost prea lină. Nu renunță însă și acum privește spre CE din 2020.
Larisa Iordache a ieșit de pe scena gimnasticii mondiale cu lacrimi în ochi, cu o ruptură la tendonul lui Ahile de la piciorul stâng, într-un scaun cu rotile. Acest moment a avut loc la Campionatele Mondiale de la Montreal, în octombrie 2017.
Au trecut aproape doi ani în care, pe repede înainte, s-au succedat trei operații, două nereușite, mii de ore de recuperare, tristeți, renunțări și decizii. Una dintre ele a fost să revină la prima ei iubire, gimnastica, sportul care a făcut-o omul care este azi.
Septembrie a găsit-o în sală, dar nu atât de departe pe cât și-ar fi dorit. Când a revenit se gândea că va merge la Campionatele Mondiale de la Stuttgart, care au loc la începutul lunii octombrie, însă în gimnastică nu există buton de forward. „Am avut micuțe pauze, iar acestea m-au împiedicat să progresez atât de mult pe cât îmi doream. Simt că tendonul este foarte bine, este elastic, dar acum au început alte dureri la spate, glezne, umeri, încheieturi. Trebuie să am grijă că aceste dureri se pot transforma în lucruri mai grave. Nici eu, nici doamna Mariana Bitang și domnul Belu, alături de care mă pregătesc, nu vrem să accelerăm atât de tare pentru că ar putea apărea mult mai multe probleme”, spune Larisa.
Larisa Iordache: „Credeam că o să fie foarte ușor”
Nu e ca și cum te urci pe aparate și totul vine de la sine, în gimnastică e nevoie de multe repetări.„Pot să fac elemente și integrale la un anumit nivel, dar nu la acela la care eu am concurat până la accidentare. Este foarte grea trecerea de la lucratul pe moale la cel pe tare. Mai trebuie să micșorez volumul în antrenamente, să nu mai am atât de multe repetări, însă în această perioadă am nevoie de ele”, dezvăluie ea.
S-a simțit descurajată? Sigur, însă a ales să meargă mai departe.
„Am așteptat cu nerăbdare să încep antrenamentele, să am verde de la medic și am crezut că o să fie foarte ușor. Îmi ziceam, da, mă duc în sala de gimnastică, mă urc pe aparate, fac tot ce știu, însă nu e chiar așa. Da, pot să vin într-o zi la sală să-mi etalez tot bagajul tehnic și a doua zi să nu mai pot face nimic din cauza durerilor pentru că dimineața nu pot să mă ridic din cauza spatelui sau mă dor gleznele, sau nu pot să mă întind pentru că am acolo un cârcel și tot așa. Ușor, ușor o să treacă și o să fie OK”, povestește extrem de calmă gimnasta.
Accidentările i-au limitat palmaresul și i-au fragmentat cariera. Harta suferinței Larisei cuprinde, pe lângă tendonul ahilian de la piciorul stâng, și mușchii fesieri, fascia plantară și călcâiul de la stângul, umerii, gleznele, degetele.
Cu toate acestea, accidentarea din 2017 nu a fost cel mai mare șoc pe care l-a trăit Larisa Iordache în cei 15 ani de sport. „Nu era prima și am trecut peste pentru plăcerea mea de a face gimnastică. Șocul a fost reprezentat de acești doi ani care au trecut atât de greu pentru mine. Am ieșit din fenomenul gimnastică pentru că trebuia să mă recreez puțin psihic”, spune sportiva în vârstă de 23 de ani
Ce a determinat-o pe Larisa Iordache să revină: „Mă simțeam nefolositoare”
Apoi continuă: „Fix după ce m-am accidentat, dacă intram în sala de gimnastică, aveam un gol în stomac și pur și simplu mă apuca plânsul pentru că nu puteam să fac și eu. Am încercat o perioadă să ies din gimnastică de tot, nici măcar la televizor nu m-am uitat, doar așa, când concurau fetele noastre. Mi-era greu să urmăresc pentru că știam că și eu pot să fiu acolo. Recuperarea a mers greu, timpul se scurgea la fel și mă simțeam nefolositoare. Dar de când am început antrenamentele, ușor-ușor mi-am intrat în ritm și mă simt din ce în ce mai bine, chiar dacă am dureri, nu contează”.
Cum a fost viața fără activitatea care i-a dominat copilăria și adolescența? „Ciudat”, e primul cuvânt pe care-l rostește Larisa. Pentru prima oară în viața ei a fost nevoită să înfrunte realitatea din afara sălii, iar oamenii au dezamăgit-o. „Mulți sunt oarecum pentru ei și evită să întrebe un altul dacă e OK când îl văd trist. Și au fost perioade de acest gen, dar am avut noroc cu familia și prietenii mei”, explică Larisa cu un val de tristețe în ochi.
Propozițiile devin contondente: „Viața din afara gimnasticii e destul de grea. Au început și criticile la adresa mea, ca și cum eu aș fi obligată să fac gimnastică, eu n-ar trebui să fac nimic altceva pe lângă. Unii nu înțeleg că eu sunt un om normal și o să continuu să fiu așa, cât pot eu de sinceră și de autentică pentru că asta mi se pare mie o viață corectă”.
Fie că au venit de la persoane care o cunoșteau sau de la fani pe rețelele sociale, aceste manifestări au durut-o. Aceiași oameni care au aplaudat-o când a fost sus.
„Încerc să înțeleg și punctul lor de vedere, că își doresc să mă vadă acolo, pe podium. Mă gândesc că le e dor de mine ca gimnastă, și mie îmi e. Asta mă macină cel mai tare, dar nu este atât de ușor precum cred ei”, spune Larisa, care este ultima gimnastă care a urcat pe podiumul mondial pentru România. Se întâmpla la Glasgow, în 2015, când a luat bronzul la individual compus. O medalie pe care a cucerit-o cu probleme de sănătate și cu durere în suflet pentru că România ratase calificarea la Rio.
La un moment dat, s-a gândit să închidă orice legătură cu lumea prin intermediul rețelelor sociale. „Am avut momente din acestea fix după ce am decis să mă retrag din gimnastică. Însă m-am gândit că dacă mie mi-e OK și mie îmi place să postez o poză în costum de baie sau să scriu ceva, este clar că sunt asumată”, a explicat ea.
Dorul de competiții
În momentul de față, Larisa face două antrenamente pe zi și începe să simtă că tendonul nu o mai limitează. „Cât pot duce eu la fiecare dintre cele patru aparate, însă mai mult la bârnă și la paralele, dar încerc să pun mai mult accent pe pregătire fizică și pe mobilitate pentru că asta mă ajută pe mine în momentul actual”.
Motivația ei pentru a reveni în gimnastică a fost una clară. „Mi-e foarte dor de competiții”. Apoi elaborează: „Dacă aș putea să mă duc la competiții și să fiu antrenată deja, mi-ar plăcea foarte tare, însă mi-era dor de sentimentul pe care-l am după ce termin antrenamentul, chiar dacă e unul obositor. Chiar dacă abia mă mișc de febră musculară, nu mă deranjează pentru că am făcut ceva productiv pentru mine și pentru visul meu. Mi-era dor și de sentimentul acela de primejdie în elemente, dacă îmi iese sau nu. Nu știu dacă pot să-l pun în cuvinte, dar există un feeling pe care-l am în timpul integralelor. M-am întors pentru că iubesc gimnastica, este, încă, modul meu de a trăi”.
Deocamdată, dorințele Larisei în gimnastică au legătură cu sănătatea, cu prevenția și cu continuitatea în antrenamente. Apoi: „Îmi doresc foarte mult să ajung la anul la Campionatele Europene și să fac parte din echipă. Dacă se merge la JO, chiar mi-aș dori tare să particip", spune Larisa.
Se spune că timpul nu are răbdare și nici a Larisei nu este infinită. Cât timp își mai acordă în gimnastică? "Până anul viitor, dacă pot să ajung la Europene, este tot ce-mi doresc, iar dacă nu o să pot, o să pun stop și o să trec la următorul capitol pentru că, oarecum, da, gimnastica a fost și este prima mea iubire, dar trebuie și să știi când să pui punct! Dacă mă duc nepregătită la competiții se pot întâmpla și alte lucruri mai grave, dar totul se întâmplă în viață cu un motiv, iar eu m-am întors cu un motiv. Când o să simt că nu mai pot și nu mai e ce-mi doresc, atunci o să spun stop și o să merg mai departe. Niciodată nu o să exagerez!". Pentru toate suferințele pe care i le-a adus gimnastica, Larisa merită un final fericit.
De ce nu Deva?
Larisa a ales să se pregătească la București, alături de Octavian Belu și Mariana Bitang. Întrebarea este de ce nu a mers la Deva, alături de componentele lotului olimpic și sub îndrumarea lui Nicolae Forminte? „Am fost o vreme acolo, la lotul de junioare, nu mă simțeam acasă pe cât trebuia. Nu m-ar deranja să mă antrenez în mediul acela pentru că am realizat că viața de afară nu te ajută atât de mult în performanță”. Apoi a continuat: „Dacă vreau să ajung undeva, e clar că îmi trebuie strictețe și reguli pe care trebuie să le respect. Mă antrenez aici pentru că sunt acasă, mi-am făcut viața mea, m-am mutat singură, am facultatea aici, mi-am făcut și prieteni. Nu știu, cred că dacă aș merge acum la Deva, o parte din mine ar rămâne aici și nu m-aș simți atât de împlinită acolo, cu toate că fac ceea ce îmi place”. Cât despre relația cu Forminte: „Chiar am fost în 2017, la începutul anului, la Deva, m-am antrenat acolo, mi se dădeau indicații, nu am nicio problemă și nu cred că există vreo problemă între noi ca antrenor-sportivă”.
Mesaj pentru fetița de acum șapte ani
Înainte de Jocurile Olimpice de la Londra, din 2012, Gazeta Sporturilor a realizat un interviu cu micuța Larisa, care avea atunci doar 15 ani. Ziarele din străinătate o numea deja „Noua Nadia”. Visa la gloria olimpică, dar accidentarea de la piciorul stâng a lăsat-o doar să ajute echipa să urce pe treapta a treia a podiumului. Ce i-ar spune acelei fetițe dacă s-ar putea întoarce în trecut? „Aș avea o conversație cu ea foarte strictă și foarte dură. Glumesc... Mi-ar plăcea să fiu din nou la 15 ani cu mentalitatea de acum. Clar, momentele grele pentru mine au fost accidentările și cred că aș comunica mai repede că mă doare ceva”. Pentru că ea lucra de multe ori pe durere, ascunzându-le antrenorilor suferințele. „Îmi doream să fac antrenamente zilnic și știam că mă voi opri din ele dacă spun că mă doare pentru că este normal, dacă te oprești la timp previi ceva mai grav. Eu trăgeam de mine până la maximumul durerii, iar asta nu m-a ajutat prea mult. Cred că asta mi-aș spune, să fiu mult mai ponderată și în competiții să fiu mult mai liniștită”.
„Toți din echipă își doresc calificarea”
Pentru echipa României urmează un test dur la Campionatele Mondiale de la Stuttgart, 4-13 octombrie, acolo unde se dau ultimele bilete pentru echipe. Care sunt șansele „tricolorelor”? „Nu cred că sunt în măsură să dau un pronostic, însă cred că fiecare fată care va concura pentru România va da tot ce-i mai bun, va arăta cât de mult s-a antrenat, sunt sigură că toți din echipă își doresc calificarea la Tokyo. Și eu îmi doresc foarte mult lucrul acesta pentru că ne-ar ajuta pe noi, ca țară, să calificăm echipa și am sta un pic mai relaxați. Este mai greu, mai ales unde s-a ajuns acum în gimnastica la nivel mondial, dar nimic nu este imposibil”, a spus Larisa.
Ce urmează după gimnastică?
Larisa Iordache a avut timp să se gândească la ce va urma după ce va încheia într-un fel sau altul socotelile cu gimnastica. „Sunt la vârsta la care am multiple posibilități. Îmi place foarte mult să comunic cu oamenii, mi-ar plăcea să devin speaker motivațional. Aș putea să fiu antrenoare, îmi place să văd un copil progresând, mai ales dacă primește o indicație de la mine. Chiar și un vârf dacă-l întinde este o diferență de la cer la pământ, dar nu știu, mi-ar plăcea să fac orice care să mă dezvolte ca persoană”, a spus sportiva în vârstă de 23 de ani.
„În niciun moment nu regret că am făcut gimnastică. Nu regret nicio decizie pe care am luat-o în viața mea, absolut nimic! Toate lucrurile bune sau rele prin care am trecut m-au făcut omul care sunt azi și sunt mulțumită de mine, chiar dacă mereu vreau să progresez"
Larisa Iordache
"Gimnastica este, încă, un stil de viață. Este prima mea iubire și am ajuns omul de azi datorită gimnasticii pentru că oamenii pe care i-am întâlnit în gimnastică, momentele frumoase, problemele pe care le-am întâmpinat m-au ajutat să fiu Larisa de astăzi"
Larisa Iordache
"Am avut momente grele la ambele ediții ale Jocurilor Olimpice deoarece la Rio, în 2016, a trebuit să văd din afară tot ce se întâmplă acolo și eu îmi doream să fiu în mijlocul evenimentelor. Și la Londra a fost foarte greu pentru că atunci au început durerile groaznice la călcâi. Totul se întâmplă cu un motiv și gimnastica m-a tras înapoi pentru a spera la o altă ediție a JO"
Larisa Iordache
1 medalie olimpicăare în palmares Larisa Iordache, un bronz cucerit în 2012, la Londra, cu echipa României
4 distincții mondialea cucerit Larisa Iordache în carieră, două medalii de argint la individual compus și sol în 2014 și două de bronz la sol în 2013 și la individual compus în 2015
12 medalii europenea cucerit Larisa Iordache până acum, dintre care cinci de aur, cinci de argint și două de bronz, fiind printre cele mai medaliate gimnaste tricolore la CE
Programul cu capcane
Pentru că nu este parte a sistemului centralizat, Larisa trebuie să-și dozeze foarte bine timpul și să găsească singură balanța. „Acum, cu mâncarea nu mai este o problemă pentru că am mai crescut și am realizat că nu mă ajută dacă am un kilogram în plus pentru că articulațiile mele spun "au", dar cu programul este destul de greu pentru că nu-mi place să mă trezesc dimineața, de mică am această problemă”, a spus ea.
Cea mai bună acum
Larisa Iordache e la curent cu ce se întâmplă în gimnastica mondială, iar reușitele lui Simone Biles de la Naționale nu au trecut neobservate. „Mă bucur pentru ea, că a revenit în forță și mă bucur că poate să concureze la un nivel înalt. Ea este o fire puternică, se vede că face cu plăcere gimnastica”, a spus românca. Cât despre dezbaterea inițiată de americani „E Biles e cea mai bună gimnastă din toate timpurile?”, Larisa afirmă: „Cred că timpurile se schimbă, chiar și de la an la an, mai ales în gimnastică, unde apar noi reguli, se inventează alte elemente, ce pot spune este că la momentul actual este cea mai bună din lume”.
Așteaptă deschiderea sălii de la Dinamo
Antrenamentele Larisei se desfășoară fie la Izvorani, fie la sala „Nicolae Vieru” din complexul „Lia Manoliu”. „De când m-am reapucat am mers la Dinamo o perioadă, sunt condiții de club, nu fac figuri, dar nu există atât de mare siguranță să execuți anumite elemente acolo, acum sunt la Izvorani. Plec dimineața, fac acolo antrenamente, mă duc la recuperare și ajung seara târziu acasă. Sper să se deschidă sala cea nouă de la Dinamo ca să-mi fie mai ușor”.
Schimbare de optică
Larisa spune că acum înțelege mai bine decât o făcea la 15 ani lucrurile pe care i le transmit Mariana Bitang și Octavian Belu. „Și eu am mai crescut și văd altfel lucrurile. Nu pot să-i spun că-i privesc diferit pentru că mereu le-am purtat respect, pentru mine sunt niște oameni super pentru că m-au ajutat mereu, mai ales în momentele mele grele au fost alături de mine. Acum înțeleg altfel lucrurile pe care mi le spun, poate nu e ca în viața de zi cu zi pentru că trebuie să existe și duritate în performanță. Eu sunt de acord cu lucrul acesta și atunci când ți se zice un lucru puțin mai apăsat, îl percepi un pic mai bine. Dacă ți se zice de o sută de ori cu frumosul și tu nu-l înțelegi, e mai bine mai apăsat o dată„, explică ea. Apoi continuă: „Trebuie să existe o anumită barieră pentru că sportivul în ziua de astăzi percepe altfel frumosul din relația antrenor-sportiv”.
Diferențe între generații
Tolerau mai multe copiii din generația ei decât o fac cei din ziua de azi? „Tolerau pentru că își doreau foarte mult să ajungă sus și făceau ce le plăcea. Poate acum nu mai există aceeași dorință, acum sunt mai delăsători, să fie mai mult împinși de la spate, dacă ai putea tu să faci în locul lor ar fi perfect. E foarte greu în ziua de astăzi cu oamenii, cu copiii”, a răspuns ea.
Cât de rebelă era în sală când era mai mică? „Nu prea, în afara faptului că mă supăram când nu-mi ieșea un element sau un integral, antrenorii mereu îmi spuneau: "Măi, calmează-te! O să-ți iasă la un moment dat, e o zi mai proastă" și eu: "Nu, nu, că eu vreau să-mi iasă!". Acum am înțeles că ai zile bune și zile puțin mai rele, așa este cursul vieții".
{{text}}