Dacă marți, în prima seară de Champions League a toamnei, FC Barcelona și Liverpool au adunat în jurul lor semne de întrebare, miercuri a venit rândul Madridului să sufere și să ofere o reprezentație oribilă, pigmentată cu momente de jenă absolută. Suntem abia la început și e bine să fim reținuți în a da verdicte, câteva observații merită totuși făcute.
De la PSG n-aveam, să fim sinceri, prea mari așteptări înaintea confruntării de pe Parc des Princes. Fără dinamita din atac, căci nu e simplu să-și lipsească toată linia ofensivă atât de lăudată, PSG părea o echipă normală, într-un context destul de complicat, cu tensiuni în vestiar generate de Neymar și o lupă imensă pusă dinspre Doha pe antrenorul Thomas Tuchel. Acest 3-0 final nu transformă Parisul brusc în principala favorită, căci la fel cum evoluția timidă a Barcelonei de marți nu poate fi dezlegată de cea foarte bună a Borussiei și prestația campioanei Franței e într-o legătură limpede cu cea a Madridului.
PSG a arătat însă că are resurse mai multe ca-n sezonul trecut și asta cred că e ceea ce contează mai mult, dincolo de rotunjimea rezultatului. Tuchel are acum de unde alege, are soluții de avarie, inclusiv rezerve la rezerve, ceea ce crează în lot o motivație suplimentare, căci concurența nu poate aduce decât progres. Dacă pe Di María îl știam cu toții și-l știau bine și suporterii madrileni, tare supărați la momentul când argentinianului i-a fost arătată ușa din motive bizare, mai degrabă grobiene, dacă pe Marquinhos în rol de „închizător” îl mai văzusem, dacă despre Verratti aflasem că poate fi, când vrea, unul dintre cei mai buni mijlocași din lume, ei bine meciul de miercuri a fost cel de prezentare pentru Europa a lui Idrissa Gueye. Senegalezul a părut un amestec între Modrici și Kanté și a dominat atât de categoric centrul terenului încât i-a surprins și pe cei care-l văzuseră jucând la Everton. Deja nu mai e un transfer reușit, e un argument într-o eventuală discuție legată de favorite.
Dincolo, la Madrid, decepția e mare, căci orizontul de așteptare era mare. Acum ceva vreme, întrebat fiind în fața casei sale din Londra despre întoarcerea lui Zidane, José Mourinho a zâmbit șugubăț și a zis: „Acum trebuie să demonstreze cât de bun este, cu un proiect al lui, nu preluat”. José nu-i fraier, știe el ce știe. Zidane a obținut acea serie de succese în Ligă bazându-se pe un vestiar care ținea morțiș să se răzbune pe Rafa Benitez, un vestiar care-l avea pe Cristiano într-o formă colosală și care era plin de jucători la cea mai potrivită vârstă pentru superperformanță.
Timpul nu iartă pe nimeni, iar memoria în fotbal nici măcar scurtă nu e, nu există. Noul proiect al lui Zidane e de fapt vechiul proiect cu un soi de facelift, dar să vedem dacă ajunge. Parcă dator veteranilor, Zizou s-a încăpățânat să ceară pentru mijlocul terenului un singur nume, Pogba, iar dacă el n-a venit, nimic n-a mai contat. La Paris, Zidane a vorbit de lipsa de intensitate, însă n-a amintit nicio secundă de entropia tactică a unei echipe ce dădea senzația că a uitat să stea în teren. „Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat” e o vorbă pe care Zidane ar trebui s-o știe. Și ar mai trebui să știe că singurul antrenor pe care Florentino Perez îl respectă cu adevărat, spun cei care-l cunosc, e José Mourinho.
{{text}}