Patronii vor sa se bage peste propria afacere, să ia ei decizii. Unii se abțin, dar mulți o fac. Chiar dacă au în companie CEO, director sau antrenor. Până la urmă, sunt banii lor. Dacă deciziile sunt proaste, sunt tot banii lor. Problema este că ei nu sunt singuri pe lume, au angajați care cred că argumentele contează.
Erik Lincar a plecat de la Turris Oltul Turnu Măgurele când echipa sa este lider în Liga 2. A acuzat presiuni din partea lui Valentin Dragnea, finanțatorul echipei (nu pe față, nu direct, ci cu un citat din Răzvan Lucescu), presiuni care nu îi permit să își aplice propria viziune de joc. Florin Bratu s-a fotografiat deja semnând contractul Turris.
Clubul a negat orice presiune a finanțatorului: Inventează motive, are altă ofertă!
„Când cade zăpada si suflă viforul, lupul singuratic moare, dar haita supraviețuiește!”
Un mesaj postat pe pagina clubului. Problema este că citatul din Game of Thrones este atât de bun, încât se poate aplica și celui care hrănește haita.
Valentin Dragnea este a doua generație de patroni din România. De la prima generație este foarte probabil să fi preluat atitudinea de „mâna stâpânului îngrașă vita”.
Nu, nu îl întreb cum a făcut primul milion de dolari. Acesta este moștenirea de la pionierii capitalismului românesc.
Cei care au ieșit cu pieptul înainte din comunism și au început și au crescut direct afacerea, ca „Dumnezeu pe pământ”.
Au dictat, au dat cu pumnul în masă, s-au „descurcat” în marea de complicități stat-privat din anii 90 și mai târziu. (Și nu vorbesc neapărat despre tatăl lui, pentru a nu contamina politic articolul).
Comparația cu Gigi Becali, care nu acceptă decât decizii care „se pupă cu gândirea” lui, pare a fi cea mai la îndemână. Fiind vorba despre bani și fotbal.
Dar ăsta este tot capitalism de butic, gândire de patron care pune bere în halbe la cârciuma proprie și apoi semnează ordine de plată. Sârbu, Voiculescu, Vântu, Ghiță, ca să vorbesc doar despre „moguli” - pe care îi cunosc mai bine – erau la fel de „în mijlocul trebii”. Sau aveau un om de față care avea notate deciziile pe care trebuia să le transmită angajaților. Au fost ani în care metoda „eu v-am făcut, eu vă omor” a mers unsă.
Evoluția României și apartența (chiar dacă doar formală) la cluburi selecte au implicat însă și acumulări de cunoaștere pentru cei care au pârghiile financiare. Nu mai poți opera decât pe termen scurt o companie - și la nivel foarte mic - ca și cum ești singur pe plantație. Viteza cu care se mișcă lumea în jurul tău impune delegarea atribuțiilor către cei care au studiat și țin pasul cu domeniul lor pe plan internațional. Un singur om care decide transformă la un moment compania într-o oglindă vulnerabilă a temperamentului său. Care adesea poartă numele de „dictatură economică”.
Atunci când angajații se tem pentru locul lor de muncă sau pentru pierderea confortului financiar și nu ies din cuvântul patronului, chiar dacă văd cum se apropie de prăpastie. Sau când cuvântul patronului contrazice ierarhia lui de valori.
De ce acceptă? Pentru că la rândul lor sunt vulnerabili, pentru că au făcut deja compromisuri și pentru că se tem de competiția profesională.
Ca să o iei de la început, mai ales când ai ajuns pe o treaptă superioară în organigrama companiei, îți trebuie realism în aprecierea propriilor competențe.
Sau, cum ar spune cei din interior pe care îi părăsești, inconștiență.
Românii au inventat o expresie și pentru a te ține legat de trecut: „ a sări din lac în puț”. Chiar dacă Erik Lincar va semna cu un club „probabil din Liga 1”, cum spune Clubul Turris, ieșirea la bătaie de pe primul loc înseamnă asumare. Răbdarea nu este pentru toată lumea. Nerăbdarea este legată de curaj și de risc. Contractul său îl va depăși probabil pe cel de la Turnu Măgurele. Pentru că are deja un nume.
PS. Iar patronul care caută finanțare pentru club și își cumpără în același timp două mașini de lux nu este chiar modelul meu pentru „Patronul anului”.
{{text}}