Vocile s-au ridicat împotriva lui Pușcaș după ratarea penalty-ului cu Norvegia. Dar să vedem cine trebuia să execute, de ce nu și-a asumat momentul și cum se tot îndoaie ADN-ul fragil al lui Nicușor.
Pe vremea când abia scotea capul în fotbalul mare și frecventa loturile naționale de juniori, Stanciu era un tânăr imberb care anunța o carieră spectaculoasă pentru România.
Mi-l amintesc la o întâlnire în Antalya prin 2011-2012, când am stat îndelung de vorbă la un interviu într-un separeu de hotel, unde puștiul de atunci emana curaj, voință și încredere. Încă nu descoperise plăcerea tatuajelor din abundență, iar mintea îi zbura cum să ajungă un mare fotbalist.
Între timp, peste ani, Stanciu s-a metamorfozat. A simțit gustul banului fără număr, a început să-i placă să fie gâdilat în talpă de impresari și de colegi, să se încarce cu tupeu vecin cu obrăznicia în rarele apariții publice și, în general, să lase imaginea unui geniu neînțeles.
Puterea de a trece peste o accidentare îngrozitoare și aplombul admirabil arătat în tricoul roș-albastru s-au topit inexplicabil într-o lavă de autosuficiență și de convingere că întreg universul complotează nedrept împotriva sa.
Din ultimii trei-patru ani, au rămas două sezoane dezmăgitoare la Anderlecht, cu cel mai scump transfer all-time din istoria belgienilor - un eșec lamentabil, o aventură pe conturi grase în Arabia și două experiențe tulburi în Cehia, la cluburi de nivel mediu în fotbalul european, Sparta și Slavia.
Plus, peste toate, impresia unui băiat care a pierdut deja lupta cu mintea sa.
Să ne înțelegem, nu la nivel psihiatric, ci pe terenul verde! Bunăoară, ce țineți minte pozitiv la nivel mare de la Stanciu în tricoul naționalei?
Un penalty scos contra Franței la Euro 2016, un gol și o pasă de gol cu Serbia, recent, la 2-2 în deplasare în Liga Națiunilor. În rest, reușite comune în amicale de salon sau cu adversari liliputani, cine se uită că ai marcat cu Congo sau ai rupt norii la un 5-0 în deplasare cu Armenia, când am jucat oricum cu om în plus aproape toată partida?
Dincolo, pe partea umbrelor după care se pitește infantil, stau, bățoase și imposibil de topit, un penalty ratat la națională cu Muntenegru, 1-1 la Cluj la debutul lui Daum pe banca „tricolorilor”, sau, mai recent, să nu uităm!, o pasă la adversar servită la Stockholm, în urma căreia suedezii s-au dus la 2-0, suficient cât să-și securizeze trei puncte care, probabil, vor cântări decisiv în actuala campanie.
Peste ele, smiorcăiala în fața selecționerului, că nu mai rezistă la lot din cauza răutăților generale și vrea să se retragă în glorie la 26 de ani.
Contra l-a întors din drum, iar răspunsul labil al lui Stanciu, știți?, lupta aceea cu propria minte!, a venit la penalty-ul de marți seara cu Norvegia. Când Pușcaș i-a cerut să-l lase să execute lovitura de la 11m, Nicușor a scos tava ca un picol în așteptarea tăcută a unui șperț, lăsându-i fără replică mingea pentru momentul care ținea cu inima cât un purice milioane de oameni.
El trebuia să tragă, era misiunea lui să-și asume responsabilitatea și să stopeze entuziasmul lui Pușcaș, dar a preferat varianta lejeră a pitirii pe după cortină. Ratarea cu Muntenegru a lovit încă o dată, parșiv și imprevizibil!
Și cine e de preferat, totuși?
Tupeul și egocentrismul lui Pușcaș, care, pe termen lung, pot aduce beneficii importante naționalei, dincolo de dezamăgirea de marți? Sau plastilina din ADN-ul lui Stanciu, acest prețios de pe care fardurile se scutură ușor, ușor, până când, fatalmente, va rămâne la vedere doar scheletul unei foste speranțe, moartă talent?
{{text}}