Înainte de meciul de marți, antrenorul norvegian a averizat că dacă sunt scandări rasiste în tribunele pline de copiii români, echipa lui ar urma să iasă de pe tern. Pentru că meciul declarațiilor promitea să fie mai alert decât cel de pe teren, Razvan Burleanu a spus că „este o insultă la adresa copiilor”. Domnule președinte, vorbești serios?
Inocența copiilor este splendidă și ne-a făcut să lăcrimăm când i-am auzit cântând imnul din toate puterile. Sau când râdeau amuzați după ce George Pușcaș a ratat penalty-ul dat cu generozitate.
Sau când se numărau cu spatele la teren (an-tan-te, dize-mane-pe) chiar și când terenul Arenei devenise mai animat în repriza a doua, dar oboseala copiilor le punea le încercare capacitatea de atenție. Altfel, au chiuit, au răspuns la apelul crainicului stadionului, au creat iluzia unui freamăt
energizant. „Haotic”, au zis norvegienii, dar fiecare cu evaluarea lui.
Asta este inocența. Dar copiii pot fi manipulați îngrozitor. De aceea îi apărăm și încercăm să îi învățăm să se apere singuri, pentru că sunt vulnerabili. De aceea vrem să nu se mai întâmple fapte îngrozitoare, unele recente, unde copiii au fost ademeniți. Iar pozele cu copiii bulgari „ultrași” din presa britanică, cu salutul nazist, sunt înspăimântătoare.
Iar România nu este raiul regulilor, trebuie să recunoaștem. Zicala „Regulile sunt făcute pentru a fi încălcate” se potrivește foarte bine temperamentului nostru. Adulții „care au venit să-i supravegheze” erau de fapt adevăratul pericol. Nu, nu generalizez. Dar așa cum mai mulți primari au profitat de statutul de „însoțitor” pentru a merge pe stadion, alții puteau să le spună copiilor că dacă intri pe stadion și nu înjuri de morți, degeaba ai venit.
În această lume pe dos, un inamic potențial al inocenței a fost Contra. Înjurătura din minutul 51, de la ratarea lui Pușcaș, „F** morţii mă-tii să îţi f**, Puşcaş!” le-a îmbogățit copiilor din spatele bancii de rezerve vocabularul. Sau măcar le-a fixat un nou nivel de comunicare pe terenul de fotbal. Da, știu, „nu e mare lucru, a fost o descătușare nervoasă, se întâmplă, și-a cerut scuze”. Sigur! Dar era cu sute de copii în spatele său, care îi sorbeau cuvintele. E așa de greu?
Deci, de unde venea pericolul?
Pentru norvegieni, copiii „haotici” nu erau periculoși, dar reprezentau nedreptatea pură. Pedeapsa înseamnă liniște în tribune, nu vacarm, nu chiote. LINIȘTE! Ei au văzut scena din tribune ca și cum un recidivist agresor este trimis să-și revină la o gradiniță.
UEFA a schimbat regulile, contează mai mult să educi copiii, să schimbi karma tribunelor cu zvastici pe biceps și ochi înroșiți furie. Strategia este similară cu aceea de a da bilete gratuite femeilor și fetelor care intră pe stadion. Sau de a premia fair play-ul. Asemănătoare, dar mult mai
bună pe termen lung.
Ideea aceea cum că jucătorii să nu aibă fanii lângă ei - astfel încât data viitoare conducătorii clubului sau federației să ia măsuri severe - este corectă. Ce nu au înțeles oficialii și unii dintre jurnaliștii norvegieni a fost că mulțimea de copii a încurajat bucuria jocului, a spectacolului în
sine, a întâlnirii. Nu i-au încurajat pe jucători, nu victoria cu orice preț, nici măcar nu au sancționat arbitrul „care a greșit”. Adulții fac asta, nu ei.
Zumzetul continuu din tribune a catapultat chiar ideea de sport peste „munții” de violență. O premieră absolută, cel puțin în țări democratice, ca 29.000 de copii să participe la un meci. (Iată că românii pot fi buni organizatori)
De ce se temeau norvegienii? De transpunerea în realitate a romanului „Împăratul muștelor”? Cu copii în transă care să-și dorească puterea și să îl anihileze pe celălalt? Nici pe departe.
A fost Revoluția copiilor.
Lagerback, tu ai auzit de Gavroche de Bucarest?
- Cristian Coman, jurnalist cu peste 25 de ani experiență în presă, la Pro TV, Realitatea TV, Antena 1 şi TVR 1, acum senior editor la Libertatea, scrie și pentru Gazetă
{{text}}