Inter - AS Roma 0-0. Spre rușinea mea, nu mai văzusem Interul pe San Siro din vremea în care epoca Moratti își trăia ultimele clipe de glorie.
Fan declarat nea Massimo, pur și simplu nu-mi imaginam uriașul club nerazzurro intrat pe mâna unor asiatici. Mai întâi un indonezian habarnist, Erick Thohir, apoi un chinez ceva mai serios, Zhang Jindong, au încercat să redea echipei strălucirea din 2010, când Europa și lumea făceau plecăciuni în fața lui Mourinho, Eto'o, Sneijder, Milito, Zanetti, Maicon și, de ce nu?, Chivu.
Întâmplarea face că vineri seara m-am numărat printre cei 67.008 spectatori care au urmărit din înaltul tribunei, la propriu, șocul cu Roma. N-o să vă mai plictisesc și eu cu date statistice despre nulul de pe gazon. Suporterii celor două formații probabil că l-au urmărit. Iar cine n-a făcut-o nu s-ar putea spune că a pierdut foarte mult.
Mai interesante mi se par detaliile observate în afara terenului și a monumentalului stadion. Totul în balanță cu situația de acum niște ani.
1. Globalizarea transformă „Meazza"
Nu am o statistică oficială, însă probabil că măcar vreo 15.000 de oameni prezenți la arenă n-au fost italieni. Puzderie de chinezi (ce surpriză!), mulți sud-americani și africani (rezidenți în Milano), destui români și niscaiva englezi și nordici au colorat în așa măsură „Giuseppe Meazza", încât, la o privire sumară, nu mai părea meci de fotbal în Serie A, ci de fotbal american.
Inclusiv atmosfera suferă. În afara galeriilor care cântă, minunat, aproape fără întrerupere, ultrasul străin nu se inflamează decât la fazele cu adevărat încinse și se stinge imediat. E preocupat mai degrabă să posteze ceva pe Instagram ori să privească ecranul imens unde sunt proiectate imagini cu cei din tribune, doar-doar s-o vedea și pe el acolo.
2. Capitala modei pentru vârsta a doua și a treia
Ce m-a frapat la precedentele vizite în capitala Lombardiei a fost stilul dichisit, elegant în care se îmbrăca fanul obișnuit. Ei bine, acum, parcă numai cei trecuți de 40-45 de ani mai respectă tradiția. Pe tineri nu-i mai preocupă atât de tare vestimentația. Să fie acesta și un semn al pauperității crescânde în Italia? Sau poate că generația celor născuți la granița dintre milenii e cu adevărat altfel, cine știe?
3. Mizeria nu are naționalitate
În jurul arenei, așa cum intuiți, zeci de gherete unde se vinde orice. De la materiale promoționale cu Inter și AS Roma, până la toate tipurile de sandvișuri, hotdog-uri, pizza, sucuri și bere. Toate bune și frumoase, doar că în urmă rămâne un ocean de murdărie.
Murdărie provocată de toți cei prezenți în zonă. Cât am stat cu ochii pe consumatori, extrem de puțini au catadicsit să pună paharul de bere, sticla sau hârtia la coșurile de gunoi! Toți - asiatici, italieni, africani, etc -, aruncau mizeria pe jos, fără nicio jenă.
4. Dor de România
Dacă nu vă luați bilet în avans, online, așteptați-vă la una dintre cele mai nefericite experiențe la stadion. La un asemenea derby au fost deschise numai câteva case, iar îndemânarea fetelor puse să vândă tichete m-a făcut să-mi fie dor de angajatele de la Poșta Română!
După ce că nu prea vorbeau altă limbă decât italiana, ragazzele lăsau impresia că atunci au descoperit calculatorul, iar eliberarea unui bilet dura și 5 minute. Când la coadă așteptau sute de suporteri surescitați, vă dați seama cam ce s-a iscat acolo!
5. Atracția San Siro
Chiar dacă e neîngrijit și se apropie cu pași repezi de suta de ani, miticul „Meazza" rămâne o arenă care transmite ceva cu totul special. Vibe-ul emanat prin toți porii compensează lipsa de calitate a jocului de pe gazon, iar Lukaku nu mai pare atât de penibil în comparație cu iluștrii săi predecesori.
Ar mai fi multe de scris, dar, vorba scriitorului francez Paul Vialar, cel mai bun balon de oxigen rămâne balonul de fotbal. Iar el, balonul, trebuie urmărit din tribune, nu din spatele tastaturii!
{{text}}