Marian Drăgulescu, 39 de ani, se pregătește să participe la cea de-a cincea ediție a Jocurilor Olimpice din carieră, pentru care a pregătit o săritură cu care n-a mai concurat niciodată, una mult mai complicată, care îl poate ajuta să pună mâna pe medalia de aur, singura importantă care-i lipsește din palmaresul impresionant.
- Marian, tu tragi de tine, dar gimnastica noastră...
- S-a cam dus școala românească de gimnastică, din păcate! Vechiul sistem nu mai funcționează și trebuie să ne adaptăm la noua generație. Nu mai merge un program colectiv pentru toată lumea. Acum fiecare copil trebuie tratat individual și trebuie să aibă fiecare un program special. Plus că acum tentațiile sunt altele.
- Mai luai și câte o palmă?
- Pe mine nu m-a pocnit nimeni. Chiar dacă era militărie, totul funcționa. Și nu pot să vorbesc de fete pentru că n-am fost cu ele în sală. Existau o rigoare și o disciplină care erau respectate de toată lumea. Eram toți dintr-un aluat. Aveam ambiția să fim cei mai buni. Eu am prins Generația de Aur a gimnasticii românești. Între 2000 și 2008. Am prins cea mai bună perioadă și eram 10-12 gimnaști puternici. Se prindea foarte greu lotul în perioada aia.
- Nu cred că nu te-a pocnit nimeni.
- Palme am luat doar la juniori. Evident că eu nu sunt pentru așa ceva. Eu am antrenat și trei ani la Steaua, iar eu sau colegii mei n-am lovit pe nimeni. Mergem pe încurajarea sportivilor, pe motivarea lor. Să le dăm încredere. Să se creeze un cadru de competiție ca să-i ambiționeze. Dar sunt de acord cu disciplina de fier și un program ferm și riguros. Altfel nu se poate.
„Am fost mereu un rebel. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu altfel. Mi-a plăcut foarte mult acest sport și orice lucru nou pe care-l stăpâneam îmi dădea încredere să merg și mai departe. Mi-a plăcut mereu să fac lucruri dificile, complicate față de restul sportivilor"
Marian Drăgulescu
{{text}}