Înainte de Revoluție, Gheorghe Viscreanu, 58 ani, era un nume care agasa regimul comunist. În '81, fostul fundaş a rămas la Melbourne în timpul CM tineret, fiind însă extrădat.
În vara lui '89, a fugit în Spania, împreună cu Marcel Sabou. A supraviețuit unui joc de-a șoarecele și pisica în fața Securității. Azi, face o incursiune răscolitoare printr-o viață aventuroasă
- Domnule Viscreanu, cum ați intrat în lumea fotbalului?
- Ai mei m-au lăsat liber de când mă știu. De pe la cinci, șase ani am cunoscut stadionul datorită fratelui meu mai mare, iar toată copilăria mi-am petrecut-o între casă și arenă. Părinții nici nu știau că mă mai duc la meciuri. Iar până prin clasa a patra nu prea aveam habar pe unde e școala. Mă prindea frecvent miezul nopții jucând fotbal cu alți copii. De la 6 ani intram deja în miuțe cu cei de 12-13 ani. Singura mea jucărie a fost mingea.
- Și prima legitimare?
- La 12 ani, am dat o probă la Liceul Sportiv, în aceeași zi cu Lică Movilă. Am jucat șapte contra șapte, am marcat patru goluri, iar directorul m-a întrebat la final dacă sunt cu părinții la teren. Deja îmi spunea "Jairzinho"! Când i-am zis mamei că merg la fotbal, a început să plângă. Nu știa ea despre ce-i vorba. La 16 ani intrasem în lotul lui FCM Bacău, iar la 19 ani am debutat în prima ligă. Jucam toate meciurile amicale, dar lui Traian Ionescu i-a fost teamă probabil să mă arunce mai devreme în Divizia A fiindcă eram mai firav. Plus că intrasem în circuitul de la Luceafărul și la loturile naționale de juniori.
„Nici nu-l mai salutam pe Angelo Niculescu”
- Cu Traian Ionescu ați debutat?
- Nu, cu Angelo Niculescu. M-a băgat vreo 15 minute la o înfrângere cu 6-2 la Craiova, apoi titular în ultima etapă din 1981, 2-5 la Pitești. A fost un blat sinistru. Trebuia să iasă golgeter Radu II și a marcat patru goluri. Îmi mai și zisese înainte de partidă să arăt ce pot, să demonstrez că meritam să joc mai devreme pe durata campionatului. Nici nu l-am mai salutat un timp! Ce să arăt? Mă iei de fraier la un meci aranjat?!
- A venit însă repede transferul la Steaua, nu?
- În vara lui '81, am mers într-un turneu în China cu lotul de juniori, iar la sosire m-a așteptat la aeroport președintele Stelei, care m-a anunțat că sunt încorporat în armată și trebuie să merg direct în cantonamentul din Poiana Brașov. Am jucat titular în pregătiri, în fața lui Teo Anghelini, dar când a început campionatul Traian Ionescu nici nu m-a oprit în lot la prima etapă. Plângeam singur în tribună. Când l-am întrebat ce s-a întâmplat, mi-a explicat că nu-mi venise transferul de la Bacău! Deja eram sătul de șicane, pentru că Bacăul îmi blocase înainte plecarea la Dinamo, m-au ținut aproape un an fără să joc, mi-au pus la un moment dat bețe în roate și la o convocare la lotul național, iar acum venise povestea cu Steaua, care se întâmpla cu puțin timp înainte de a pleca la Mondialul de tineret din Australia. Atunci a început să mi se înfiripe ideea că trebuie să rămân la Melbourne! Mă lovisem de prea multe frâne!
"M-au prins cu o fată în mașină în fața hotelului"
- V-ați aranjat ceva din timp pentru fuga din Australia?
- Nimic! Mintea îmi lucra însă intens la evadarea din comunism. Știam că am valoare pentru a-mi face o carieră externă. Participasem în vara lui '80 la Europeanul U19, fusesem desemnat cel mai bun jucător român, bătusem Finlanda și RFG, îmi dădusem seama cam cum e nivelul afară. Iar pe la 16 ani profesorul de psihologie de la Liceul Sportiv, Sorin Cristea, devenit deputat imediat după Revoluție, îmi spusese că nu sunt făcut pentru campionatul românesc, ci pentru o ligă puternică de afară. Așa mă citise el atunci!
- Și a venit marea evadare! Cum ați organizat-o?
- La fața locului! Am jucat doar primele două meciuri, cu Brazilia și Coreea de Sud, iar înainte de al treilea, cu Italia, m-a prins staff-ul în mașina unei fete care venise să se vadă cu Dorel Zamfir. Am plecat însă eu cu ea, ne-am așezat pe banchete, cu geamul deschis, chiar în fața hotelului, și ne-au surprins acolo Cernăianu, Tache Macri, secretarul general Daniel Lăzărescu, un securist. Nu mi-au zis nimic, dar nici n-am mai intrat în echipă. Cu Coreea fusese însă deja în tribună un român de etnie maghiară, stabilit acolo de vreo 25 de ani. El m-a întrebat ulterior dacă știu pe cineva care ar vrea să rămână în Australia.
"Fuga mea a «bătut» în ziare asasinarea lui Anwar Sadat"
- Ce șansă să vă abordeze tocmai pe dumneavoastră!
- Da! I-am răspuns însă că nu știu. «O să mai întreb la hotel, parcă e cineva care plănuiește, dar cred că trebuie să se mai gândească». Am fost mai circumspect la început, fiindcă putea fi o persoană trimisă să te pună la încercare. Dar am păstrat relația și, în seara anterioară plecării delegației de la Melbourne către Adelaide, pentru finala mică a Mondialului, m-am făcut dispărut. Erau trei-patru persoane din grupul etnicilor maghiari, mi-au creat un paravan la ieșirea din hotel, ne-am urcat în mașina parcată chiar lângă uși și am plecat. Eram îmbrăcat într-un trening de antrenament. Nu mi-am mai luat absolut nimic!
- Mai aveați mici dubii înainte să apucați pe drumul ăsta?
- Un pic, da! Dar nu puteam rata acea oportunitate. M-au dus la casa lor aflată la vreo 50 kilometri de Melbourne, mi-au cumpărat haine, mâncare, mi-au dat și bani de buzunar. A doua zi, toate ziarele australiene vuiau cu evadarea lui Viscreanu, care a luat fața chiar și știrii cu asasinarea președintelui egiptean Anwar Sadat, petrecută concomitent cu fuga mea. A urmat o perioadă de relaş, iar sejurul meu la Melbourne s-a transformat câteva zile într-un reality-show prezentat la o televiziune a magnatului Rupert Murdoch. Din studio, deschideam zilnic programul matinal cu "Good morning, Australia!".
"Mi-a căzut cerul în cap"
- Nu vă preocupa însă chestiunea actelor de azil?
- Mi-au spus să stau liniștit, să am răbdare, fiindcă se ocupă ei și durează o perioadă. Și, după vreo zece zile, mi-au zis că trebuie să merg la Poliție cu un avocat. Eram convins că va fi o formalitate cu procedurile de azil politic. La sediu am simțit însă agitație, iar după vreo oră de discuții m-au anunțat vestea că trebuie să mă întorc în România. Mi-a căzut cerul în cap! M-am blocat! De la Poliție m-au trimis direct la aeroport. Abia anul trecut am aflat adevărul despre expulzarea mea acasă.
- Și care a fost explicația?
- M-am reîntâlnit la Barcelona cu avocatul care m-a reprezentat în '81. El mi-a spus că a existat un acord secret între cele două guverne. Ceaușescu a condiționat participarea României la Mondialul de tineret de semnarea unui pact prin care Australia se obliga să extrădeze necondiționat la București orice potențial fugar din delegația echipei naționale.
- Cum v-ați simțit pe drumul spre România?
- Distrus! La Londra am schimbat avionul spre București, îmi încolțise cumva ideea că poate reușesc să cer azil în Anglia. A fost însă imposibil. M-au scos prin zona de tranzit, unde m-au preluat patru inși de la Ambasada României, între care și Constantin Anghelache, pe care aveam să-l întâlnesc ulterior în calitate de conducător la Dinamo. Cu siguranță lucra pentru Securitate! Înainte să mă urc în avion mă lua cu zăhărelul: "Nu-ți face probleme, că nu o să ți se întâmple nimic!".
"Trei zile de teroare în anchetă"
- O farsă, nu?
- Într-adevăr, nu mi s-a întâmplat nimic! (râde) A urmat doar un calvar. La București, un colonel m-a preluat cu mașina direct din scara avionului. M-a asigurat că mergem la discuții pentru două ore la Miliția Capitalei, dar am rămas trei zile în anchetă! Au încercat să mă terorize psihic. Mă puneau să dau declarații după ce mă sculau des din somn, ca să mă epuizeze. La un moment dat le-am spus că o să mă sinucid dacă nu mă lasă în pace și au pus un paznic la fereastra biroului în care m-au sechestrat.
- Cu Steaua ați mai avut vreun contact la revenire?
- Da, cât să-mi iau rămas bun de la băieți! Am plecat imediat la Bacău însoțit de un sergent, care m-a depus la o unitate din oraș. O săptămână n-am putut ieși de acolo. Toată lumea știa de la Europa Liberă că m-am întors în România, dar nu apăream nicăieri în țară. Părinții se și gândeau că m-au împușcat pe undeva!
"Trăiam la Bacău ca într-o închisoare"
- Au urmat șapte ani la Bacău.
- Șapte ani în care am fost tratat ca un paria, iar Securitatea m-a urmărit pas cu pas, la modul fizic, nu metaforic. Erau după mine de parcă Bacăul se afla la granița cu Australia. Trăiam ca într-o închisoare, cu sentința de condamnat la moarte. Pierdusem însă orice temere față de securiști. O luam la goană prin oraș, încercau să se țină după mine, dar mă opream și-i întrebam dacă au obosit. Sau mă prefăceam că sun de la un telefon public, dar când se apropia unul îi pasam receptorul: "Ia și vorbește tu, că am uitat ce voiam să zic!". Dacă intram în shop-ul de la hotelul "Decebal" se afla imediat. Mi-au întors de multe ori casa pe dos, mă chemau să dau alte declarații, mă amenințau că dacă mă prind cu ceva mă aruncă după gratii. N-aveam voie nici să părăsesc Bacăul, dar am fugit de câteva ori la Galați, la Constanța, la Hunedoara. S-au ferit însă să-mi facă ceva.
- Cu fotbalul cum ați scos-o la capăt?
- Un timp nici nu m-am putut antrena la FCM Bacău. Nu mă scoteau la pregătiri, mă loveam și de câțiva colegi turnători la Securitate. Le știu numele, dar nu vreau deocamdată să le spun. Poate când voi publica autobiografia. În primii doi ani nici nu mă băgau în seamă la club. Abia când a venit Costică Rădulescu, în '83, s-au schimbat lucrurile și am început să joc. A zis că sunt cel mai bun lateral din țară și el mă folosește, indiferent de discuții. Mi-am văzut mai departe de treabă, ajungând căpitan de echipă. Din această postură aveam să plec la Dinamo, via Moreni.
"Naveta la Moreni m-a terminat"
Înainte să ajungă în 1988 la Dinamo, Viscreanu a trecut printr-o altă perioadă de supliciu:
"Lucescu și Anghelache mi-au zis că mă aduc în Ștefan cel Mare, dar m-am trezit aruncat șase luni la Moreni. Regăseam firul păcălelilor cu care m-am confruntat în carieră. Bacăul îmi oferise o vilă, un apartament pentru frate-miu, altul pentru mine, primă de 200.000 de lei, dar am vrut să scap de toți securiștii de acolo.
În loc de Dinamo, ajungeam însă la Flacăra. Naveta m-a terminat fizic și psihic. Mâncam doar o dată pe zi, soția și copilul stăteau la Bacău, locuiam într-o cameră minusculă la hotelul lui Dinamo din «Greceanu». A fost ca o nouă pedeapsă pentru mine, cu toate că la Moreni era antrenor nea Nelu Nunweiller, care m-a apreciat dintotdeauna cel mai mult".
"Fratele meu a fost singurul care a știut că voi rămâne în Australia. I-am spus înainte de plecare. Se îngrijora din cauza efectelor pe care le va putea avea gestul asupra familiei, dar i-am promis că în maximum cinci ani îi voi aduce pe toți lângă mine"
"Lucescu a vrut să mă ia la Hunedoara. Am stat acolo în apartamentul lui o perioadă. Din păcate, am căzut și examenul la facultate în oraș, iar el a plecat chiar în acea perioadă la echipa națională"
"În anii de coșmar trăiți la Bacău după extrădarea din Australia ceea ce m-a ținut viu a fost și suportul fantastic al publicului. Erau suporteri care, din simpatie, mă conduceau până acasă pentru a mai schimba câteva vorbe pe drum. Am fost un tip popular printre fani. Și fără aere de vedetă!"
"Timp de câțiva ani, numele meu n-a apărut în casetele tehnice ale meciurilor. Bacăul avea zece jucători. Ioan Chirilă a spart blocada la un moment dat și a început să mă pomenească în cronici" - Gheorghe Viscreanu
45 de zilea durat șederea lui Viscreanu în Australia în 1981, turneu CM plus perioada petrecută până la extrădare
CV Gheorghe Viscreanu
VISCREANU: ”Am fugit de la hotel în șlapi, tricou și pantaloni scurți”
Fostul fundaș descrie thrillerul trăit în vara lui 1989, când a trecut prin momente la limită cu ocazia rămânerii în Spania.
- La Dinamo cum ați ajuns?
- Înaintea unui meci FCM Bacău – Dinamo, am dat nas în nas la stadion cu Constantin Anghelache. A fost o surpriză să-l revăd după experiența de la Londra. M-a invitat la ei la autocar după meci. M-am dus și mi-a dat o geantă cu tricouri, ghete, apărători. M-a chemat și la București, de unde m-am întors pe tren cu un televizor color, de se uita lumea la mine ca la urs.
- N-ați avut însă viață lungă la "câini"!
- N-a fost o experiență plăcută. Lucescu mi se părea foarte rigid, nu încuraja creativitatea și nu puteai trece de copiii lui de suflet! Pentru mine era clar că șansa stă într-o nouă evadare din România. Știam însă că dacă voi rata și a doua oară risc să mă facă dispărut Securitatea. Am ezitat în Belgia și Italia, dar când a venit turneul din Spania din vara lui '89 am considerat că e momentul potrivit.
"Cu Stelea în cameră, era ca și cum aveam un spion sub plapumă"
- De data asta ați pregătit ceva?
- Nimic! Doar cu o seară înainte de plecarea în turneu am fost acasă la Marcel Sabou să-l conving să rămânem împreună. Am reușit. La Madrid ne-am cazat la hotelul Breton de Los Hereros, unde am dat peste primul obstacol. Lucescu ne-a zis că sunt două camere de câte trei oameni și cine ar vrea să mai ia un coleg. Sabou a ridicat mâna. Am înlemnit! Trebuia să ne pregătim evadarea, dar ne-am trezit cu Stelea alături de noi. Era ca și cum ne-am băgat singuri un spion sub plapumă.
- Și cum ați trecut peste acest impediment?
- Cu emoții mari! Mai ales că în prima seară m-a sunat în cameră o tipă din Australia, care mă mai vizitase și la Bacău și ne putea ajuta să ajungem din nou la Melbourne, cum era planul. Dar a răspuns Stelea! Mi-a pasat apoi receptorul, însă n-am putut dormi toată noaptea de teamă că Bogdan va povesti cuiva despre acest apel. N-a făcut-o!
"Simțeam că-mi explodează inima"
- Ce a urmat?
- Trebuia să ne recuperăm pașapoartele, păstrate în camera medicului. Am așteptat ziua când delegația a plecat la cumpărături. În timp ce Marcel ținea de "șase", am plecat să cotrobăi în încăpere după acte. N-am găsit nimic în primele cinci genți, simțeam că-mi explodează inima de tensiune, pentru că nu știam dacă Sabou mă poate preveni în caz că se întorc toți de la plimbare. Am coborât, l-am trimis pe Marcel, care a găsit documentele, a ieșit pe balcon și striga la mine să urc. Am înghețat, pentru că la colțul străzii se vedea deja generalul Ghenoiu, șeful Serviciului Pașapoarte!
- A văzut scena?
- Nu cred. Am mai avut timp să ne furișăm din hotel, dar Sabou uitase agenda telefonică, în care avea numărul unui prieten ce urma să ne ajute la Frankfurt în drumul nostru spre Australia. S-a întors abia după vreo 20 de minute, în care am stat sub tensiune. "Dacă i-a anunțat că fug și stau ascuns la două străzi distanță?". Mă gândeam să plec singur, dar a apărut Marcel, care-mi zice că mai stătuse la taclale cu băieții în holul hotelului! M-au luat transpirațiile!
- Dar ați reușit finalmente să vă faceți nevăzuți!
- Sabou cu o geantă cu echipament, eu doar în șlapi, tricou și pantaloni scurți! Plus 1.500 de dolari în buzunar. Ne-am dus la aeroport, am cumpărat bilete spre Frankfurt, unde însă ne-am înfundat, fiindcă nu aveam viză de intrare și nici nu ne-a așteptat amicul iluzoriu al lui Marcel. Ne-au făcut pachet înapoi spre Spania, dar aici același necaz: nu mai aveam viză pentru a intra din nou în țară!
"Comisarul de la aeroport ne-a recomandat la Rayo"
- V-au preluat, probabil, autoritățile, nu?
- Un comisar de la Poliția aeroportului, care, din discuții, și-a dat seama că suntem românii fugiți din cantonamentul lui Dinamo, fiindcă știrea deja izbucnise în presa spaniolă. Ne-a ajutat mult, am rămas două zile în aeroport, dar frica a fost imensă, pentru că nu știam atunci dacă nu cumva așteaptă plecarea spre țară a delegației noastre ca să ne lipească la avionul echipei spre București.
- Cum ați reușit să intrați apoi pe fir în fotbalul spaniol?
- Același comisar de la aeroport a avut un rol determinant. El ne-a făcut legătura către Rayo Vallecano, cu care am semnat contracte pe trei ani, '89-'92, deși în primul sezon eram suspendați, fiindcă orice fotbalist fugar din blocul comunist stătea automat un an pe margine până să reprimească drept de joc. Eu am terminat-o însă cu fotbalul în '91-'92 și din cauze medicale, și ca urmare a unor neînțelegeri cu clubul.
"Când m-am întors la Bacău în calitate de adversar, în tricoul lui Dinamo, tot stadionul m-a aplaudat în picioare, deși între cele două cluburi era o rivalitate ascuțită. Toți colegii de la Dinamo s-au mirat atunci, m-au îmbrățișat. Nu se așteptau la o asemenea reacție"
"A fost o surpriză totală pentru mine Revoluția din '89. Atunci mi-a părut rău că am rămas așa de târziu în străinătate. Aveam deja 29 de ani când am evadat în Spania și n-a mai fost timp pentru a-mi împlini cariera așa cum mi-aș fi dorit" Gheorghe Viscreanu
CITEȘTE ÎN ZIARUL DE MARȚI ȘI PE SITE:
- ce l-a dezamăgit în colaborarea cu Marcel Sabou, colegul de evadare în Spania
- cum a trăit la Madrid alături de o femeie foarte bogată, cunoscută într-o discotecă
- de ce și-a spart toată averea în cazinouri
{{text}}