Să ne înțelegem din start! Nu va fi un text despre baschet. Nu sunt un specialist, nici măcar fan înrăit.
Deși, ca orice absolvent de "Lazăr" căruia îi plăcea sportul, am jucat destul de mult, căci liceul de lângă Cișmigiu n-avea în dotare teren de fotbal. Știu regulile, manevrez corect mingea, arunc destul de bine la coș. Baschetul-spectacol, cel din NBA, l-am regăsit la începutul anilor '90 grație TVR-ului și inegalabilului (pentru mine) Bogdan Stănculescu.
Atunci pesemne că l-am descoperit și pe Michael Jordan, care ulterior s-a transformat în motivul nopților pierdute în fața televizorului. Parcă avea alt farmec baschetul american în acei ani, nu vi se pare? Nu știu ce m-a fermecat mai mult la el, plutirile sale, coșurile marcate cu limba scoasă din acțiuni fantastice, ușurința cu care înscria de la 3 puncte ori felul în care mesteca guma, ca un mic psihopat. Cert e că l-am considerat și-l consider cel mai mare baschetbalist din toate timpurile. Am devorat, așadar, cu mult interes seria propusă de Netflix, "The Last Dance". Nu m-a dezamăgit, dar m-a pus un pic pe gânduri. Imaginea aproape idilică de care se bucura Jordan în mintea mea e un pic zguduită acum. Ba chiar are unele crăpături.
Nu cumva Michael a fost și un mic demon? Un mic mare dictator, un tip pe care ambiția îl orbea uneori și-l îndrepta spre un comportament despotic? Un coleg ce nu prea dădea semne de empatie și nu ezita să-și terorizeze de-a dreptul anumiți coechipieri, un lider ce și-a văzut mereu propriul interes, fără să sară în ajutorul altora, de exemplu Scottie Pippen?
DACĂ MARADONA AVEA AMBIȚIA LUI JORDAN...
Pesemne că da. Pesemne că Michael Jordan a fost și una, și alta: și înger, și demon. Și, evident, gândul m-a dus la cei doi "dictatori" ai fotbalului de azi, Leo Messi și Cristiano Ronaldo. Sunt ferm convins că peste niște ani vom vedea și despre ei documentare precum acesta și vom descoperi că și ei au fost, la rândul lor, mici demoni în vestiarele lor, că și ei aveau colegi care nu-i prea suportau, că și ei făceau gesturi de multe ori discutabile, că și ei aveau ego-uri supradimensionate.
Apoi, văzând cât s-au chinuit cei de la Chicago, chiar avându-l pe Jordan, să ia un titlu, gândul m-a dus spre Maradona. Și spre cei care cred, complet fals zic eu, că Diego a câștigat de unul singur Cupa Mondială cu Argentina ori "scudetto" cu Napoli. "Bulls" a dominat NBA abia după ce în jurul lui Jordan a fost creată o întreagă echipă, la fel cum în jurul lui Maradona a existat mereu acea "gardă pretoriană" ce l-a ajutat să strălucească. Altfel, dacă Diego ar fi avut un sfert din ambiția lui Jordan, oare despre ce fel de Maradona am fi vorbit astăzi?
Am remarcat cum Jordan inventa mereu războaie, pentru a-și menține trează motivația. La fel cum Messi și Cristiano caută să bată recorduri, aleargă după noi provocări. În fond, acest documentar nu e doar despre MJ, e și despre felul în care unii reușesc să iasă din grup, să ajungă lideri și să devină exemple. Pentru că pot și pentru că au argumente. Michael Jordan nu le cerea niciodată colegilor ceva ce el nu putea să facă. De aici pleacă totul.
Guardiola spunea odată: "E o minciună că toți jucătorii trebuie tratați egal. Cei care primesc însă tratamentul preferențial trebuie să merite. În primul rând, în fața colegilor". "The Last Dance" nu e un documentar menit să lustruiască imaginea lui Jordan. Dimpotrivă, ne prezintă și latura obscură a carierei sale, defectele, chiar și lacrimile. Inclusiv ochii gălbejiți de azi, pe care nu s-a obosit să-i ascundă. E doar o modalitate prin care MJ ne ajută să-l înțelegem. Pe el și, prin el, pe cei ca el. Să înțelegem că pentru a deveni cel mai bun e nevoie de mult mai mult decât talent.
{{text}}