Constantin Bălăceanu-Stolnici (96 de ani) a vorbit cu GSP despre ratarea talentelor care câștigă prea devreme prea mulți bani, cere desființarea boxului și povestește meciurile de fotbal cu boieri și țărani în aceeași echipă.
- Gazeta publică în premieră online un interviu eveniment cu academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici, despre fotbal, fanatism și savoarea pierdută a sporturilor. Textul a apărut inițial doar în varianta printată a Gazetei Sporturilor, în septembrie 2013;
- Interviul a fost realizat de Gabriel Berceanu și Victor Vrînceanu.
Casa Bălăceanu, de pe strada Gina Patrichi din Capitală, a fost construită în 1895 în stil ecletic și aduce aminte de vremurile de aur ale Bucureștilor. În saloanele sale se adunau mai toate familiile aristocrate române, la invitaţia boierilor Bălăceni.
Pe hârtia îngălbenită de vreme a soneriei scrie cu litere negre: „Constantin Bălăceanu-Stolnici”. Apăsăm, ușa din lemn masiv, înaltă de peste 3 metri, se deschide. Apare un domn care pare a fi cel care se îngrijește de casă.
Stop. La câteva străzi distanţă se strâng mii de oameni să protesteze, Steaua joacă în Liga Campionilor, echipa naţională visează la Rio 2014. Un academician de 90 de ani, împliniţi din iulie 2013: ce treabă are cu sportul?!
Bălăceanu Stolnici, de la Mutu la neurocibernetică și rugby
Ei bine, are! Pentru că dincolo de amintirile în care scrima și călăria erau extensii ale vieţii așa cum sunt azi iPadul și facebook-ul, Bălăceanu-Stolnici spune că Mutu reprezintă o victimă. Apoi, vorbește despre moartea lui Costică Ștefănescu cum nu am auzit în aceste luni tulburi. Are „treabă” pentru că un pionier al neurociberneticii, nonagenar, jonglează cu pariurile în sport, tinereţile de motociclist și inflaţia dopingului.
Colaborator al Securităţii, „din motive știinţifice și legale”, după cum declara, practicant de rugby, medic neurolog. Între aerul vetust al protipendadei interbelice și faptele sportului de azi, Constantin Bălăceanu-Stolnici rămâne un punct de vedere aparte.
Constantin Bălăceanu-Stolnici„Niciodată scrima nu a fost mai populară ca fotbalul, nici măcar rugby-ul, în anii lui de glorie, nu era atât de mediatizat pe cât fotbalul. E vorba de spectacol și performanță, la un loc. Adică și circ” - Constantin Bălăceanu-Stolnici
Între bustul Regelui și blugii zilnici
Revenim, dincolo de ușa din lemn masiv. Vizita noastră e „anunţată”, suntem invitaţi în camera de zi. Cărţi îmbrăcate în piele, obiecte religioase vechi, bustul din marmură al lui Carol al II-lea, așezat pe o coloană grecească.
În stânga, o sofa stil, o masă din lemn, un tablou cu cele 15 generaţii de boieri Bălăceni. În dreapta, scări din lemn grandioase, tavanul înalt cu aer de castel. Adăugaţi „trademark”-ul bătrânului, un cuceritor monoclu. Și când te gândești că nu știm dacă blugii noștri zilnici sunt „de firmă sau nu”!
„Prin antrenament modifici creierul ca să reacționeze mai bine decât înainte. Creierul învață mișcarea, sunt lucruri care nu se mai fac rațional. E valabil și pentru pianiști, și pentru fotbalișt” - Constantin Bălăceanu-Stolnici
Cum se crea solidaritatea prin rugby în perioada interbelică și de ce „traiectoria lui Hagi e idealul”
Omul de știință analizează depresiile eroilor care după finalul carierei ajung în anonimat și militează pentru rolul psihologilor în fenomen.
- Domnule academician, puțini și-ar imagina că ați jucat fotbal.
- Asta s-a întîmplat mai ales în perioada în care am stat la țară, timp de 10 ani, la Stolnici, în județul Argeș. Acolo, tata ne-a dat cadou un teren de fotbal. Pe acel teren organizam match-uri de futbol cu tinerii țărani de acolo.
- Să înțeleg că se formau două echipe? Boieri și țărani?
- Nici vorbă, jucam amestecați, nu se ținea cont de rang. Noi așa am fost educați de părinți, să nu facem diferențe. Veneau copiii de țărani, făceam echipă, veneau și echipe din alte sate, dar era absolut joacă, veneau și prieteni de-ai mei de la București și de la moșii vecine.
„Cel mai mult m-au bucurat călăria, scrima și tenisul. Drept să vă spun, fotbalul mai puțin, pentru că m-am săturat de toate scandalurile. Acest fenomen s-a compromis și nu-mi mai face nici o plăcere” - Constantin Bălăceanu-Stolnici
Tinerii sportivi cucereau litoralul
- Ce rol avea sportul în familiile de aristocrați în perioada dintre războaie?
- Noi, prin educația noastră, am fost obișnuiți cu anumite sporturi. Noi, toți cei care făceam parte din, haideți să-i spunem, „protipendadă”, făceam sport. Cele mai frecvente erau tenisul, volleyballul, scrima, tenisul de masă, călăria și, desigur, fotbalul. Călărie pe cai de munte, nu mă refer la școli de manej! Se făcea sport, totuși nu așa riguros, obligatoriu la ore fixe. Cel mai important era sportul făcut ca distracție, dar să fie făcut!
- Cum erau promovate sporturile?
- În anii '30, toate evenimentele sportive erau mediatizate în special prin radio. De exemplu, țăranii de la Stolnici, în mare măsură, erau la curent cu toate echipele de fotbal, cu toți jucătorii. Noi aveam un radio și îl puneam la fereastră, unde veneau și ascultau desfășurarea meciurilor.
Bălăceanu-Stolnici: „Sportul controlat, foarte controlat, evolua pozitiv în comunism”
- De ce credeți că marile rezultate sportive ale României au fost dobândite înainte de '89?
- Este simplu! Perioada comunistă a cultivat foarte mult sporturile. Dar vreau să fac o mare diferență! Pe mine, ca medic și ca antropolog, ceea ce mă interesează mai mult este sportul de masă, fiindcă acela asigură sănătatea populației. În timpul regimului comunist s-a acordat importanță și sportului de masă în școli, ceea ce e o tradiție veche venită de la greci, și sportului de performanță, care se putea face în primul rând pentru că se dădeau banii necesari, se controla disciplina respectivă și nu erau toate „jmecheriile” care se găsesc acum în sport.
- Era rentabil să fii sportiv?
- Sportul pe vremea aceea era destul de rentabil ca profesie. Era o disciplină mult mai riguroasă și nici nu era corupția care este acum. Aceste lucruri făceau ca sportul controlat, foarte controlat chiar, să evolueze în mod pozitiv.
„Boxul este un sport care ar trebui desființat! Toate loviturile primite au riscul de a produce o stare de comă, fie și temporară” - Constantin Bălăceanu-Stolnici
Bălăceanu-Stolnici: „Rugby-ul crea un climat moral”
- Să revenim la perioada interbelică. Cum era văzut fotbalul?
- Fotbalul a început ca un sport popular, sportul prac ticat de noi, aristocrații, era rugby-ul. Era considerat un sport mai elegant, deși mult mai violent. Toți prietenii mei, profesori universitari, au fost rugbyști.
- Cum s-a născut delimitarea aceasta?
- Rugby-ul crea un climat moral cu totul special, o solidaritate, un respect față de valorile societății. Noi practicam fotbalul strict pentru joacă. În schimb, pentru rugby făceam eforturi serioase, era un exercițiu atât moral, cât și fizic.
- Erau mai mulți rugbyști decât fotbaliști?
- Și atunci, tot fotbalul era mai mediatizat. Era singurul sport mediatizat constant. Sigur, dacă era o competiție mare de călărie sau de scrimă mai spuneau la radio.
Bălăceanu-Stolnici: „Clemență în cazul Mutu”
- Cum îi priviți pe sportivii profesioniști?
- Jos pălăria pentru cei care fac din sport o profesiune! Ei sunt necesari pentru echilibrul psihologic al societății.
- Știu că luptați împotriva consumului de droguri...
- Așa este. Uite, chiar m-am folosit de cazul Adrian Mutu! Am militat să i se acorde clemență pentru că voiam să întăresc ideea că nu trebuie să pedepsești consumatorul. Consumatorul este o victimă, un bolnav care trebuie protejat și tratat. În multe țări îi bagă la închisoare, ceea ce este o eroare. Și atunci m-am folosit de cazul lui pentru că s-a reintegrat în societate și a avut performanțe în continuare.
„Educația tinerilor sportivi de azi? Să câștige și atât! Hagi, de exemplu, investește în tineri, e idealul din punctul meu de vedere. Hagi a făcut profesiune din sport, banii nu-i aruncă pe apa sâmbetei” - Constantin Bălăceanu-Stolnici
Bălăceanu-Stolnici: „Fanatismul e prezentat ca spectacol interesant”
- Cum vi se pare fanatismul în fotba? E indus maselor?
- Nu știu dacă indus neapărat, mai degrabă ține de structura mentalității umane. La sporturile acestea intervin două lucruri: spectacolul și competiția. Or, spectacolul atrage, competiția atrage foarte mult chiar prin epifenomenele respective care se fac, pariurile. Toate aceste lucruri devin ca un drog.
- Suporterii Rapidului au intrat în greva foamei. Fanatici?
- Clar capătă o conotație negativă, dar este expresia unei mentalități care este cultivată la noi. Mai ales în mediile de informare, care prezintă scenele acestea de fanatism ca niște spectacole interesante.
Bălăceanu-Stolnici: „Nu-mi place boxul deloc!”
- Chiar, despre box n-ați pomenit nimic.
- Boxul nu-mi place deloc. Nu-mi place ca spectacol și, în al doilea rând, este un sport distructiv, pentru că toate loviturile acestea nu sunt bine suportate de creierul uman.
- Imaginea de azi a lui Muhammad Ali este emblematică?
- Bine, Parkinsonul e posibil să fi fost ajutat de box, dar fiind o boală frecventă poate fi și o simplă coincidență. În orice caz, există „demența pugilistă”. Produce modificări de circulație cerebrală, care nu sunt spre binele creierului. Se formează microleziuni care duc la o diminuare nu numai a capacităților sportive, ci și a sănătății oamenilor.
Bălăceanu-Stolnici: „Păstrați din banii câștigați în sport!”
- Ce se întâmplă cu psihicul foștilor mari sportivi, retrași, deveniți anonimi, cei mai mulți depresivi?
- E normal, general vorbind. Asemănător cu fenomenul de pensionare, despre care s-a și spus că reprezintă moartea socială. Însă foarte mulți dintre sportivi își trăiesc viața extrem de intens într-o perioadă scurtă. Cei care sunt înțelepți își pregătesc din banii respectivi posibilitățile de a avea după aceea o viață socială: nu mai este sport, nu mai este competiție, dar există activitate!
- Așadar, există o rețetă?
- Ar trebui o consiliere permanentă: băgați de seamă că viața de sportiv este scurtă, se termină la o anumită vârstă și nu puteți să continuați să faceți bani din sportul de performanță, deci o parte din banii pe care îi câștigați păstrați-i pentru vremurile acelea. Asta ar trebui făcut.
„Eu le spun studenților: sinuciderea la depresivi e ca strănutul la viroza respiratorie. Trebuie să ai foarte mare grijă pentru că se poate combate” - Constantin Bălăceanu-Stolnici
Bălăceanu-Stolnici: „Riposta organismului față de drama trăită”
- Cum să privim moartea lui Costică Ștefănescu?
- Am urmărit evenimentul atent și vă spun că nu trebuie să judecăm! Poate doar din punct de vedere psihologic. Depresia e un fenomen patologic care poate să se ivească la oricine, în orice moment, indiferent de statut, profesie, condiții de viață. Iar sinuciderea este un simptom al depresiei, oricât ar părea de reducționist. În cazul lui Ștefănescu e foarte greu de judecat pentru că boala canceroasă are două mari atacuri asupra personalității umane.
- Care e diferența?
- Cancerul te deformează fizic, te chinuiește prin dureri și-ți rezervă o moarte foarte dură. Sunt oameni care preferă să nu treacă prin această grea suferință. Sinuciderea la canceroși este altceva: se face o depresie reactivă, produsă prin mecanisme genetice, prin boală. Este riposta organismului față de drama pe care o trăiește.
Bălăceanu-Stolnici: „30% talent, 70% muncă”
- Contează un psiholog în viața unui club sportiv?
- Dacă acest lucru este bine făcut, are un impact pozitiv real, pentru că sportivii sunt tineri, entuziaști, antrenați de jocul respectiv, epuizați de antrenamente. Devin exuberanți când câștigă, devin depresivi când pierd și toate lucrurile acestea, pe fondul vârstei fragede, pot duce la dezechilibre psihologice. Este foarte bine ca sportivii să fie consiliați. Noi nu avem însă acest cult dezvoltat. Americanii au inventat consilierea psihologică în 1942 și au făcut din asta un element fundamental din educația lor.
- Munca „bate” talentul?
- Cel puțin 30% din comportamentul nostru este nativ, este dat genetic. Nu neapărat transmis de la părinți, însăși fabricarea creierului folosește conexiuni care favorizează capacitățile și aptitudinile lui de a juca. Dar aproximativ 70% este muncă.
Motociclist și șofer de la 15 ani
Sportul preferat de Constantin Bălăceanu-Stolnici în tinerețea interbelică rămâne motociclismul. „Conduceam un model MZ. Tata mi-a dăruit multe motociclete, cu condiția să învăț partea mecanică! Trebuia să știu să demontez și să montez o mașină sau o motocicletă, capcoadă!”, amintește academicianul.
Și dezvăluie un episod inedit: „Tata m-a învățat să șofez la 15 ani, deși nu era legal. Bine, nu era nici traficul de acum, legile erau mult mai lejere. La 16 ani am condus singur mașina de la București până la Stolnici!”. Adică 148 de kilometri, până în comuna argeșeană!
{{text}}