Fostul campion cu Dinamo și jucător al naționalei, Zoltan Kadar (53 de ani), a acceptat provocarea lui Costin Ștucan de a participa la o sesiune de Q&A, în direct, la GSP Live.
Kadar a vorbit despre primele amintiri legate de fotbal, din copilărie, cel mai dur adversar întâlnit, de ce nu reușesc tinerii români în campionatele puternice din Europa, despre meciurile aranjate din vremea în care a activat ca fotbalist și o amintire amuzantă cu Marius Lăcătuș.
VIDEO Q&A cu Zoltan Kadar
- Povestiți-ne o amintire care vă definește copilăria.
- Casa bunicii mele era chiar lângă terenul de fotbal și echipa era în campionatul județean. Ne trezeam dimineața, săream gardul și stăteam până seara târziu. Poate că mai treceam să luam o felie de pâine cu untură sau salam, și ne întorceam pe teren. Aveam deja o tehnică specială pentru a sări peste aceste garduri.
- Mai țineți minte experiența de la primul meci important de fotbal, pe un stadion?
- Nu o să uit niciodată, m-a luat tatăl meu la un meci dintre Steagul Roșu și Beșiktaș. O calificare incredibilă. Știu că pe vremea aceea se purtau pălării și după 3-0 toți oamenii și le-au aruncat pe teren. Au dat 3 goluri pe final, în 3 minute, după ce au pierdut cu 2-0 în tur la Beșiktaș.
- Care a fost cel mai dificil adversar pe care l-ați întâlnit în carieră?
- Cel mai dur adversar era Gelu Popescu de la Galați, un fundaș stânga. Mă termina și cu minge și fără minge. Dar după aceea îl așteptam și eu la Cluj, unde știa că o să aibă o viață grea. Ca valoare au fost mulți, prea mulți, cu care m-am duelat.
- Ați avut vreodată un conflict cu un antrenor?
- Nu țin minte. Poate au fost doar mărunțișuri.
- Aveți vreo amintire cu Halagian?
- Un om extraordinar, cu un suflet extraordinar. Am multe amintiri, doar amintiri plăcute am cu dânsul. Poate un meci cu Sporting Lisabona, în care eu venisem de la Cluj ca atacant, și s-a accidentat fundașul dreapta de la noi. Halagian nu mai știa pe cine să bage și m-am autopropus. «Bă, tu ești sigur?». Erau 60.000 de oameni în tribună și ne conducea Sporting. Am făcut un meci destul de bun, a rămas 1-0, dar ne-am calificat în retur.
- De ce credeți că nu mai reușesc tinerii români în Occident?
- Părerea mea este că pleacă prea repede din România. Dacă pleci de exemplu de la Steaua, și ai deja 150-200 de meciuri în Liga 1, și ajungi oriunde în Europa, ești privit altfel. Dacă pleci de la o echipă măruntă, în care abia ai jucat 20-30 de meciuri, ai viață grea. Asta e părerea mea, că pleacă prea repede din țară. Asta se întâmplă și în Elveția.
- Ați jucat în vreun meci aranjat?
- Nu țin minte (râde). Poate am jucat, dar am îmbătrânit și nu mai țin minte. Astea trebuie să rămână în vestiar, nu are rost să mai dezgropăm morții. Dacă un jucător din generația mea spune că nu a jucat în viața lui în meciuri aranjate, nu știu dacă spune adevărul.
- Povestiți-ne ceva cu Marius Lăcătuș.
- Primul meu cantonament cu echipa mare la Brașov. În ‘83-84, am fost la Băile Herculane și am făcut un circuit în forță, afară, cu haltere, gantere, coardă, tot felul de lucruri. La un moment dat, ajunge Lăcătuș să sară coardă și sărea cu o viteză foarte mare, apoi spune antrenorul «Băi Marius, ce faci tu mă de ai așa viteză?» «Sunt în vână mare!». Tot sare, sare și antrenorul «Eu nu am văzut așa ceva în viața mea». Lăcătuș ținea coarda într-o singură mână, nu sărea peste ea. Doar o învârtea. «Băi nenorocitule, de-aia ai tu așa viteză!».
{{text}}