Fernando Ricksen, fostul internațional olandez, s-a stins la 43 de ani de scleroza laterală amiotrofică. Acum, cartea lui Vincent de Vries scoate la lumină durerea unui om în pragul morții: „Bătălia Finală”.
- După șase ani de suferință, de durere tot mai mare, tot mai cruntă, mai greu de suportat, Fernando Ricksen s-a stins, pe 18 septembrie 2019.
- Maladia Lou Gehrig, scleroza laterală amiotrofică (ALS), i-a luat toată puterea, l-a pus la pat. Slăbit, fără se mai poată mișca, fără să mai poată vorbi.
Un fost fotbalist, internațional olandez, fundaș dreapta la Sittard, Alkmaar, Rangers și Zenit, epuizat, de nerecunoscut, cu masca de oxigen pe față, comunicând prin computer ca fizicianul Stephen Hawking într-o rezervă a sanatoriului St Andrew, din Airdrie, Scoția.
Acolo a pierdut lupta cu maladia, la doar 43 de ani. Au rămas în urmă soția sa Veronika (34 de ani) și fetița lor, Isabella (7).
Cartea despre această luptă înfiorătoare, Bătălia Finală, tocmai a fost lansată, scrisă de jurnalistul olandez Vincent de Vries (împreună cu Veronika). Acesta i-a fost mereu aproape, până în ultima clipă. Dezvăluirile lui, redate de Scottish Sun, sunt cumplite.
„Închid ochii și ascult muzică. Andrea Bocelli”
Pe 20 iunie, a discutat la radio cu Roos Oosterbaan, fost jucător de baschet paralimpic. Ultimul interviu. Câteva replici teribile:
- Roos, lupta devine tot mai dificilă de la o zi la alta...
- Ai avut vreun moment în care te-ai gândit că viața nu mai merită trăită?
- Sigur. Îți imaginezi, e absolut îngrozitor să nu mai poți face nimic singur. Nu mai vorbești, nu te mai miști... Ești obligat să mănânci și să bei printr-un tub. Asta nu e viață. E doar o încercare de supraviețuire
- Ce faci când nu mai reziști, când ești deprimat?
- Închid ochii și ascult muzică. Andrea Bocelli.
Fernando Ricksen în perioada Rangers // Sursă foto: Getty
„El are doar patul, nimic altceva"
Pe 2 iulie 2019, un scurt dialog, cuvintele sale apărând cu greu pe ecran:
- Nu mai pot continua.
- Ce, Fernando?
- Asta. Viața. Totul.
De Vries scrie: „Mesajele lui sunt tot mai scurte. A rupt legătura cu mama sa și cu cei mai apropiați prieteni. Se ceartă constant cu Veronika. Nu mai poate plăti facturile. Întâlnirile s-au întrerupt, simte că nu mai are pentru ce trăi. E terminat".
Concluzia acelor momente, tragică: „De aceea, el dorește să se întoarcă în Olanda, țară unde eutanasia este posibilă. Îl înțeleg. De fiecare dată când îl vizitez, nu se schimbă nimic. El e mereu acolo, în pat. Exact în același loc, exact în aceeași poziție. În timp ce eu alerg peste tot, el are doar patul, nimic altceva. Gândește: lăsați-mă să plec într-un loc unde pot pune capăt acestei vieți inutile".
Ultimele cinci litere ale despărțirii
Pe 4 septembrie, ziaristul batav îl vede pentru ultima oară. Un minut. „Am intrat în cameră și am rămas șocat. E tăcut. Televizorul închis. Doar liniștea a mai rămas. «Ce faci?», l-am întrebat. Cu un ochi închis și cu celălalt de-abia deschis, tastează o literă. T. Închide ochii și capul îi cade. Zece secunde mai târziu, ridică din nou capul, cu efort. Încă o literă. I. De fiecare dată se întâmplă la fel. Ochii, capul... Și încă o literă. R. Aceeași rutină, într-o tăcere totală. E. Și ultima, cu mare efort. „D". Era „tired". Obosit.
De Vries completează: „Acesta e momentul. Momentul să plec. Să-i spun adio. Mă înclin și îl sărut pe frunte. Îl mângâi pe față pentru ultima oară. Și îi mulțumesc pentru tot. Pentru toate acele momente frumoase pe care le-a oferit. Mie. Lumii întregi".
„Ultima tresărire a mușchilor. Ultima respirație"
Pe 18 septembrie, după trei zile de comă, Fernando Ricksen s-a stins. „Puțin după ora 10 dimineața, ultima tresărire a mușchilor. Ultima respirație. Veronika m-a sunat să-mi dea vestea tristă. Am înjurat și am plâns. Dar, în același timp, m-am liniștit. Pentru el. Pentru ea. Suferința s-a încheiat. Lupta s-a încheiat".
„Ultima vizită a fost cea mai dificilă parte a cărții. Cred că am rescris-o de zece ori, atât îmi era de greu. De fiecare dată când recitesc acele rânduri plâng. Mă gândesc la el în fiecare zi. Îi simt lipsa”
„Și-a păstrat simțul umorului până la sfârșit. Știa că va muri curând, dar continua să glumească și să facă oamenii să râdă. Acela era adevăratul Fernando"
Vincent de Vries, jurnalist olandez
{{text}}