Ștefan Iovan, ajuns la 60 de ani, căpitanul Stelei de la Sevilla, rememorează episoade speciale din viața și cariera sa de fotbalist.
- Ați fost căpitanul de la Sevilla, ați ridicat primul trofeul deasupra capului. Există sentiment mai puternic trăit decât acela?
- Mă uit și acum pe imagini și nu-mi place cum am ridicat Cupa, că-mi acoperă toată fruntea în poze! Nici nu știam cum să ne bucurăm. Dacă o câștigam de vreo două-trei ori învățam că trebuie s-o țin de fund, nu de toarte, ca pe o oală. După meci, am chefuit în vestiar, în avion, dar abia când am ajuns acasă am conștientizat ce performanță am reușit. Era o mare de oameni la aeroport, întinsă până hăt, departe...(n.r. îi dau lacrimile)... mă scuzați... am iarăși emoții... acolo am realizat ce am făcut cu adevărat. Asta a fost cea mai mare mulțumire, că am bucurat atâția oameni! Și au urmat în lunile următoare momente incredibile.
- Avem un exemplu?
- Vă dau cuvântul meu de onoare că, atunci când ieșeam pe stradă în București, veneau oamenii după mine, multe femei, și voiau doar să mă atingă. Și plângeau, fără să spună un cuvânt! La ce era atunci în mintea mea, ziceam că sunt Elvis Presley! E greu pentru un tânăr să gestioneze așa ceva. Dacă luam trofeul de două-trei ori, ar fi devenit o obișnuință. Așa, unul singur, a fost ceva prea mare pentru noi. Imens! Nu realizam ce se întâmplă.
- V-ați pierdut capul un timp, nu?
- Normal, însă nu la fotbal. Curgeau aprecierile din partea tuturor. Toți voiau să ne aibă în preajmă. Nu plăteam nimic la restaurante, fetele stăteau cu ochii pe noi în discotecă, ni se punea la dispoziție vinul cel mai bun. Nici nu mai știam cine suntem.
{{text}}