În direct, la GSP Live, Costel Orac - legendara extremă a lui Dinamo din anii ’80 - a vorbit despre marile dezamăgiri ale carierei sale: neconvocarea la turneul final Euro 1984 și conflictul cu Mircea Lucescu.
Marea dilemă a anilor '80 în fotbalul românesc a fost motivul neconvocării dinamovistului Costel Orac în lotul pentru Euro 84. Deși era printre cei mai în formă fotbaliști români, triplu campion în 1982, 1983 și 1984 și avea goluri importante în carieră în meciurile cu Inter Milano, Hamburg și Liverpool, Mircea Lucescu a preferat să-l ignore.
„N-am fost niciodată printre favoriții lui Lucescu. Ba, din contră. Am simțit asta și la club, și la națională, dar n-am reacționat niciodată. Neconvocarea la Euro a fost una dintre marile mele dezamăgiri”, a declarat Costel Orac în ianuarie 2020, într-un interviu pentru Gazetă.
Prezent azi în studioul GSP Live, Orac a povestit care a fost reacția lui Lucescu după acel interviu:
„Acum un an, a organizat Andone ziua lui la Voluntari, a fost și un meci de old-boys. La meciul respectiv, a venit și nea Mircea în cabină. Eu dădusem cu o săptămână-două înainte un interviu în Gazeta în care am spus că sunt dezamăgit și că eu consideram că trebuie să fac parte din lot. La ziua lui Ando - sigur, era și presa de față - când a ajuns în dreptul meu mi-a zis: «Să știi că ai dreptate! Trebuie să te iau!». I-am zis: «Nea Mirceo, nu mai contează, s-a amnistiat!»”
Neconvocat de selecționerul Lucescu până în 1985, Orac s-a trezit cu Lucescu antrenor la Dinamo după 1985. Deși avea doar 26 de ani și era în vârful carierei sale, extrema a început să joace din ce în ce mai puțin:
„Din 1986, am jucat din ce în ce mai puțin. Îmi era greu să accept, mai ales că eram în formă. Au fost situații în care jocul nu mergea cum trebuie și începea tribuna să mă ceară. Atunci, Lucescu spunea: «Pit, de la Piticule, dă drumul la încălzire!» Poate că și faptul că simțeam tribuna lângă mine m-a făcut să nu cedez, să nu răbufnesc și să nu plec. A fost o perioadă foarte grea.
Au fost vreo doi ani și ceva foarte dificili pentru mine. Erau meciuri după care mergeam acasă și de nervi și de tensiune nici nu puteam să țin lingura în mână, tremuram tot. Am avut o fire foarte aprinsă, chiar dacă nu o arătam. În interior, am fost afectat rău, dar nu am vrut să plec. Era în primul rând orgoliul meu să nu cedez, nu voiam să arăt că renunț primul. În plus, nu mi-a spus nimeni să plec. Abia în vara lui 1989 m-au trimis la Victoria fără să știu nimic”.
Orac spune că Lucescu l-a ajutat, totuși, să obțină un contract în Elveția, imediat după Revoluție. „Am mers la Etoile Carouge, unde era antrenor Nunweiller. Când am ajuns, mi-a spus: «Hai să văd dacă știi cine te-a propus?! Nen’tu Lucescu!»”
{{text}}