Ediție-eveniment cu Cristian Gațu, 75 de ani, fostul președinte al Federației Române de Handbal, la "Prietenii lui Ovidiu". Acesta a făcut dezvăluiri incredibile, a povestit detalii neștiute dintr-o carieră copleșitoare și și-a amintit cu emoție în glas ultima discuție pe care a avut-o cu tatăl său, înainte ca acesta să moară.
- Cristi ești dublu campion mondial și dublu medaliat olimpic. Care titlu ți-e mai drag?
- Primul titlu, cel din '70. Tot timpul, fiecare om se leagă de prima performanță. Dar hai să vă zic o poveste emoționantă.
- Te rog, Cristi!
- Trebuia să plec la Mondiale, dar tata era bolnav. Stăteam într-o cameră vecină cu el. Mă trimitea la handbal și eu nu voiam. Mă udam cu apă în cap să par transpirat. Eu stăteam cu mama, el credea că merg la antrenamente. Săracul, Dumnezeu să-l ierte! Am avut un tată de mare calitate! În ultima seară, când a simțit că nu mai poate, era paralizat, vorbea șoptit. A venit mama și mi-a zis: "Cristinel, du-te că vrea să vorbească cu tine". I-a dat afară pe toți și am stat de vorbă doar eu cu el. Mi-a ținut o lecție de viață, așa cum era el, jumate mort, jumate viu.
- Ce ți-a spus?
- Mi-a zis: "Eu știu că n-ai fost la antrenamente, că ești supărat... Du-te acolo că o să câștigi Campionatul Mondial!". De unde știa, domne?! "Te rog să te duci de mâine acolo și să nu mai lipsești". A trecut seara. Am dormit pe jos în sufragerie, iar dimineața eram cu prietenii mei. Tata murise... Era tuns și frezat, așezat în sicriu. La înmormântare a venit echipa națională cu autocarul. L-au dus pe tata pe umeri până la mormânt. La câteva zile trebuia să mergem la Ploiești că aveam meci cu bulgarii. Voiau să vin și eu. "E tata cald... Unde să merg?!", le-am zis. În fine, m-am dus și am jucat.
- Dar, zi-mi, te rog...
- O secundă, Ovidiu! Scuză-mă! După câteva zile, plecăm în Franța. Dar înainte să plecăm m-am dus la tata, la cimitir. Era iarnă, nu era zăpadă, dar bătea vântul puternic. Și am început să vorbesc cu el. "Mă tată, uite, plec în Franța! Ajută-mă că nu pot să mă mișc!". Cine mă vedea credea că sunt nebun. Dar cum e românul, parșiv, știi ce i-am zis?
- Nu, ce?
- I-am zis că dacă mă ajută, lumânarea pe care o voi aprinde nu se va stinge. Afară bătea vântul, nu rezista! Sub cuvânt de onoare că am aprins lumânarea, m-am îndepărtat și nu s-a stins! Mi-a dat semnalul ăsta pe care l-am discutat cu băieții la echipă. Am jucat finala cu RDG-ul și la pauză conduceau ei cu cinci, șase goluri. Era derută! Veniseră ăștia de prin conducere, toată lumea începuse să țipe în vestiar, dar i-am dat afară și am vorbit eu. Eu eram căpitanul de echipă și le-am povestit întâmplarea de la cimitir... "Tata mi-a dat semnalul ăsta! Câștigăm!".
- Și-ați câștigat 13-12!
- S-a jucat meciul și am câștigat! Băieții, când mă felicitau, îmi ziceau: "Tăticul tău ne-a ajutat!". Toți au mers pe varianta asta! Impresionant!
{{text}}