Prezent în studioul GSP Live, fostul realizator TV Ionel Stoica a povestit momente savuroase din cei 37 de ani petrecuți în Televiziunea română: cum a fost scos de pe post de familia Ceaușescu, seara cu torțe aprinse pentru Patzaichin, cum a copiat Nadia Comăneci la examenul de la IEFS, dar și zilele Revoluției cu modul rușinos în care un celebru președinte al Asociației revoluționarilor și-a luat certificatul de luptător.
În decembrie, Ionel Stoica împlinește 70 de ani. Ieșit la pensie din 2015, fostul realizator TV are povești cât pentru mai multe cărți. Spune că a început să scrie, dar nu a terminat niciun volum. Vocea cu care pasionații de sport născuți înainte de 2000 erau obișnuiți și-a păstrat timbrul chiar dacă posesorul ei a albit. Ionel Stoica mărturisește că nu și-a dorit niciodată să fie comentator: “Cel mai mult mă mândresc cu calitatea de creator și realizator de emisiuni. Repriza a 3-a, Arena, Fotbal Show sunt câteva dintre ele. Le-am gândit, le-am făcut și le-am promovat ani și ani. Am încercat să-i prezint pe sportivi și altfel decât îi cunoaște lumea, în șort, în tricou”. Câteva dintre poveștile adunate în cei 37 de ani de televiziune pot fi citite în cele două părți ale interviului acordat vineri Gazetei, în direct, la GSP Live.
Dumitru Graur, Ionel Stoica și Cristian Țopescu, oamenii de sport din TVR- Domnule Stoica, vă place fotbalul de acum?
- Normal că nu te poți desprinde de sportul ăsta. Fac comparațiile firești cu ce am trăit, dar ele sunt total defavorabile fotbalului de acum. Fotbaliștii de acum sunt răsplătiți cu mult peste ce oferă. Lumea mă mai întreabă pe stradă ce se întâmplă cu sportul. Păi, e simplu. Se întâmplă ce se întâmplă și cu țara. Am distrus o piramidă a performanței și nu prea am mai pus nimic în loc. Totul se face empiric, fără o scară a valorilor.
- De ce club ați fost apropiat în copilărie? Înțeleg că CCA vă făcea cu ochiul pentru că erați vecin cu Gheorghe Constantin, Profesorul…
- Da, m-am născut într-un cartier vechi. Am apucat și stadionul Unirea Tricolor, unde s-au născut fotbaliști legendari ca Ozon sau Steinbach. Îmi aduc aminte că până în clasa a doua mergeam lunea, după meciuri, ne descălțau și intram pe gazon în linie ca să adunăm cojile de semințe și biletele de tramvai aruncate. Era o bucurie pentru noi, era iarba aia frumoasă. Pe strada noastră, cișmeaua comună - așa erau vremurile - era la capătul străzii, iar vecinul Gheorghe Constantin ne permitea să luăm apă de la el din curte. Mi-a dăruit și o minge. Eram mândru tare de ea, copiii îmi spuneau la joacă Neluțu Constantin.
- Ați făcut sport?
- Am făcut vreo doi ani și ceva de ciclism la Școala Sportivă 3 împreună cu un prieten foarte bun, Marian Manea. Din păcate, el și-a pierdut viața în brațele mele, într-un accident stupid dintr-o cursă nu foarte importantă.
- Cum Dumnezeu s-a întâmplat?
- A fost o ambuscadă. Sunt niște trucuri ca-n orice sport, cei care le-au făcut n-au fost conștienți de urmări. L-au prins între două biciclete, ei au virat brusc, iar el n-a mai putut să reacționeze. S-a dat peste cap și a primit o lovitură nefericită, cum se întâmplă o dată la 10.000 de accidente. Eu eram în grupul din spate. Am ajuns, l-am ținut în brațe până…O clipă care m-a marcat și m-a făcut să renunțe la un sport care-mi plăcea, deși nu eram o mare valoare.
- În televiziune cum ați ajuns?
- Când am terminat facultatea, am fost repartizat la Flacăra lui Păunescu. Erau mari jurnaliști acolo. Am stat un an și ceva, dar am prins gustul radioului și al televiziunii. În facultate, lucrasem mult la Radio Vacanța Costinești. Acolo au început unele dintre cele mai frumoase prietenii din viața mea. Pe Ivan Patzaichin acolo l-am cunoscut. Mi-am făcut mâna la radio, am căpătat fluența în vorbire. Acolo am învățat și tot felul de năzbâtii…
- Povestiți-ne un pic!
- Faimosul Miss cu înjurături. Pe o terasa se ținea un concurs de Miss cu fete din stațiune, iar Radio Vacanța transmitea de acolo. Radioul nu era pe unde, transmiteam prin difuzoare răspândite în orice colț al stațiunii. S-au înscris foarte mult fete și trebuia să mai reducem din ele. Am făcut perechi și le-am pus să-și găsească atuurile una alteia, apoi punctele nevralgice. Dar s-au nimerit o fată din Brașov, o elevă de vreo 16 ani, cu o studentă de la Timișoara, care era prietena lui Gheorghe Gheorghiu, cantautorul fustangiu. Creolă, interesantă, dar cu un înalt bagaj al cuvintelor. Asta a avut multe lucruri să-i reproșeze elevei, printre care lucrul de finețe că la plajă nu ai doar manichiura făcută, ci și pedichiura. Eleva se întoarce spre mine și eu o îndemn: “Spune-i și tu ceva să o înfunzi!”. Ce a înțeles ea?! Se întoarce la studentă și îi zice: “Auzi, fă, parașuta dracu’! Tu și curvele astea din Timișoara care veniți aici și…”. Își dă drumul la vorbă.
- Toată stațiunea auzea în difuzoare dialogul…
- În primul rând, s-a făcut o liniște de mormânt în fața noastră, erau câteva mii de oameni pe terasa aia imensă. Dar au auzit și conducătorii stațiunii printre care, cine crezi?, domnul Sorin Roșca Stănescu, reprezentantul UASCR (n.r. - Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România) în comandamentul stațiunii. A fost printre cei care m-au sancționat…
- Ce sancțiune ați primit?
- Să nu mai apar pe post vreo două săptămâni. Treaba e că, după momentul de uluire, lumea a început să urle. Colegul meu de prezentare, Andrei Partoș, zice: “Domnule, hai să schimbăm proba!”. La care lumea: “Nuuuuu, vrem proba lui Ionel!”.
Scos de pe post de Elena Ceaușescu
- Ați mai intrat o dată în bucluc cu Elena Ceaușescu…
- Era prin 1980 și ceva, era Televacanța, cu emisiuni duminicale de la munte și de la mare. Într-o duminică a venit și rândul Costineștiului. Eu trebuia să fac prezentarea unui spectacol muzical. În ziua aia, a fost ca un blestem. Trebuiau să vină Dan Spătaru, Mihai Constantinescu, dar au venit numai femei. Numai femei, printre care faimosul Trio Expres, cu Carmen Mureșan, actuala Harra. Toate trei aveau o dotare cu un piept puternic. Bă, frate, acolo trebuia să te îmbraci într-un fel, dar ele au zis că vin într-un fel dar au venit altfel. Parcă le văd și acum…Au venit pe niște scări și totul era într-un lansaj extraordinar, cameramanii erau numai cu ochii pe ele. Coana mare…
- Ceaușesca?
- Da. A început iureșul. Între timp, a mai căzut și o cameră din patru. Și vine momentul cu Marina Voica. Venea dinspre mare și cânta ceva ca o declarație de dragoste, în doi peri. Nu prea înțelegeai cui îi e adresată. Și ea venea spre mine, părea că-mi face mie o declarație. Eu mă dădeam în spate, ea venea. La un moment dat, m-a luat de braț. E, Coana mare a luat foc în fața televizorului: “Ce face aia acolo? Vrea să-l ia pe băiatul ăla acolo, pe televizor?”. A dat telefon: “În ce s-a transformat stațiunea asta…”
Era un act de degenerare a tineretului…
Am fost anunțat în cască: “Ionel, am fost scoși de pe post”. Mă sună Tudor Vornicu: “Ce-ai făcut, mă? S-a luat foc la Neptun. La 7, vii la intersecție că trebuie să mergem la Neptun”. Mai fusese un moment care a deranjat foarte mult. A cântat în emisiune și Jeanina Matei, care avusese o idilă cu Nicu Ceaușescu. A luat foc și din cauza aia. Am mers la Neptun, am stat vreo jumătate de oră la intrarea în complexul lor. Așteptam să ne bicuie cineva, să ne bată în cuie. Și apare Nicu Ceaușescu. “Ce e cu voi aici?”. I-au povestit ăștia. A plecat și după un sfert de oră s-a întors: “S-a rezolvat! Plecați, dar ăsta mic să nu mai apară la televizor!”.
- Cât ați stat pe bară?
- Vreun an și jumătate-doi îmi mai apărea la televizor doar mâna. Să nu cumva să-i aduc aminte Coanei.
Torțe pentru Patzaichin la miezul nopții
- La sport cum ați ajuns?
- Stați să vă arăt o poză cu Ivan Patzaichin. El venea anual la Costinești și își savura succesele. Era un tip extrem de închis, de închistat, cu greu l-am făcut să apară să vorbescă în fața publicului. Și apoi s-a petrecut un moment extraordinar, pe scena Teatrului de Vară. Până atunci, totul era prefabricat, știa până și ce urma să-l întreb. Dar cineva a propus să facem un dialog nu pe plajă, ci la teatru. Înaintea noastră au intrat Divertis și Song, iar la 12 noaptea am intrat noi doi. Cu ce? Cu dialoguri, cu 3.000 de oameni în amfiteatru.
- În ce an era asta?
- 1984, după Olimpiada de la Los Angeles, unde câștigase din nou aurul cu Simionov. La un moment dat, veneau întrebări din public, pe bilețele. Și vine o întrebare aparent banală: “Ce ați simțit pe podium?”. Ivan, acel om atât de închistat până atunci, a spus niște lucruri uluitoare cu o sinceritate zguduitoare. Poate nu păreau cine știe ce, dar a spus că atunci când s-a suit pe podium a început să plângă. L-am întrebat de ce. “Pentru că am realizat că este ultima dată când mie mi se va mai cânta imnul național”. Mă, oameni buni. Când a spus asta, lumea s-a sculat în picioare, a aprins torțe din programe și ziare și a început să-i cânte: “La mulți ani cu sănătate, să vă dea Domnul tot ce doriți!”. Domnul, nu viața, cum era versiunea oficială.
- Referirea la Dumnezeu trecea linia oficială…
- A fost un moment de o emoție teribilă. După aia am avut probleme pentru că cei de la Dinamo s-au supărat foarte tare. Ivan practic anunțase în acel moment că renunță la cariera sportivă. Clubul era nemulțumit că de ce mi-am permis eu să discut despre asta acolo, voiau să facă ei nu știu ce mare festivitate. Dar nu știrbea cu nimic momentul clubului. Omul simțise nevoia în atmosfera aia să mărturisească retragerea. A spus pe scenă: “Mental, nu mai pot!”. Avea 35 de ani din care 20 în cantonament. Eu chiar aveam o glumă cu soția lui, Georgiana, îi spuneam “domnișoară”.
- De ce?
- Pentru că întâlnirile dintre ei erau extrem de rare. Le ziceam că întâmplător apăruse fetița în viața lor. Era o realitate a sportivilor ăstora care muncesc și muncesc ca niște sclavi și apoi reușesc performanțe uluitoare, cum a reușit Ivan.
Cum a copiat Nadia la admiterea la IEFS
- Spuneți-ne lucruri și despre Nadia.
- Am aici o poză cu Nadia la Costinești, într-o noapte. Cu mândrie și orgoliu vreau să spun că am fost poate singurul - cu excepția lui Cristian Țopescu - care m-am putut apropia de ea, care a putut face interviuri cu ea. Era un copil din păcate traumatizat de relația cu antrenorul Bela Karoly, poate un meseriaș în domeniul lui, dar ca relație umană era îngrozitor. Cum să-i spui unui copil tot timpul: “Tu să nu vorbești cu presa că ești proastă! Te faci de râs!”? Și câte și mai câte. Chestiile astea au timorat-o și au închis-o într-o carapace. Am reușit să mă apropii de ea, am cele mai multe interviuri pentru televiziune cu ea, între care o chestie uluitoare…
- Ce anume?
- Am reușit să iau o aprobare de la ministru să filmez în timpul unui examen special de admitere la IEFS (n.r. - Institutul pentru Educație Fizică și Sport), dat după Olimpiada de la Moscova. Atunci au mai dat Patzaichin, Carmen Bunaciu, Sorin Rusu. Am intrat întâi în sala unde Nadia dădea examen la anatomie, aia era proba cea mai grea. Nadia avea cartea deschisă pe genunchi, o mai scăpa pe jos, ăia se făceau că nu văd. Avea scris pe pulpe, pe mâini, chestii, scheme. Nadia se descurca.
- Și Ivan?
- Parcă-l văd cu o gecuță, cu părul ăla de indian, stătea supărat în ultima bancă. Ofta. “Cum e, Ivane?”. “Nu știu, nu iau, ies afară”. Îi zic: “Stai, mă, cuminte, stai să vedem. Despre ce e vorba?”. M-am așezat lângă el. I-ați suflat? Da. Îi zic: “Scrie asta!”. El: “Nu scriu!” I-am pus mâna pe mâna lui și i-am zis: “Scrie!”. Până la urmă a scris și a intrat primul. Noi eram mai catolici decât Papa. În toate țările comuniste, olimpicii aveau locuri rezervare la facultățile de sport. La noi, Ivan a avut probleme la proba de aruncare a greutății, sportul pe care-l făcea el nu-l învăța cum să arunce o greutate. (revine la poza cu Nadia) Aici, eram noaptea târziu, la Vox Maris. Nadia începuse să aibă puțină libertate…
- Odată cu libertatea asta au apărut și zvonurile că Nadia avea o relație cu Nicu Ceaușescu.
- O relație între ei a fost. Nu fac eu pe bârfitorul, dar au avut o relație. Dorită, acceptată, nu forțată, cum s-a spus după aia. Nu vreau să intru în amănunte, dar știu că a fost o relație între ei. Ea era chemată de el la Costinești, stăteau într-o vilă. Acolo era fieful lui de vară.
Promisiunea goală a lui Mircea Sandu pentru Marcel Răducanu
- Cum ați fost anchetat după ce a fugit Marcel Răducanu în 1981?
- Era prietenul meu din Pantelimon. Am apucat să fac un interviu cu el, m-am dus la stadion. El era un tip mai rigid. Și fizic era mai urâțel decât l-am găsit după 1990. Era iarna, foarte frig, bătea vântul în Ghencea. Operatorul a zis să facem o treabă mai artistică, să ne plimbăm și să vorbim. Aveam un microfon gros, nu aveam voie să apar cu mănuși la televizor și mi-a amorțit mâna pe el. A fost ultimul lui interviu înainte de fuga din țară. Au făcut ăștia legătura și voiau să afle dacă mi-a spus mie ceva.
- Nu v-a spus?
- De unde?! M-au chemat de trei ori, să vadă dacă apare vreo neconcordanță în declarațiile mele. Reîntâlnirea mea cu Marcel a fost în 1990, la un amical Elveția - România jucat la Lucerna. Marcel juca la Zurich, plecase de la Dortmund. Marcel, Alexandru Sătmăreanu, fugit și el în Germania, au venit la hotelul naționalei. Era Mircea Pascu președinte, Mircea Sandu secretar și Emeric Ienei antrenor. Marcel era total schimbat, stilat. Avea 36 de ani, juca încă și ăștia de la federație s-au apucat să-i promită că-l cheamă și pe el la Mondialul din Italia. Am fost martor, seara, la bar la discuția asta. El a spus clar că nu e drept să meargă în Italia, dar că ar fi extraordinar să fie chemat la amicalul cu Egipt. “Vreau să-mi iau într-un fel la revedere de la oamenii care m-au iubit. Să intru câteva minute”. Ienei și Sandu i-au promis că-i trimit convocare pentru meciul cu Egipt jucat înainte de plecarea în Italia. Nu au mai făcut-o.
Marcel a plecat din țară când începuse să fie foarte bun. A fost acuzat că dribla foarte mult, dar în momentul în care a plecat își dăduse drumul la joc. Avea altă viziune, pasa, nu mai era cel care ajungea pe linia porții și apoi te aștepta să te mai dribleze o dată. Își corectase toate astea
- Ionel Stoica, fost comentator TVR
- De ce?
- Nu știu, poate o neglijență, o ignoranță. Dar a fost o mare greșeală că nu l-au chemat. M-a înnebunit Marcel cu telefoanele, îmi era și mie jenă, dar ce putere aveam eu?! Am încercat să le aduc aminte, dar asta a fost tot. A suferit mult Marcel din cauza asta, n-a avut un meci de retragere.
Bebe Ivanovici, revoluționarul mincinos
- Am citit într-un interviu acordat lui Răzvan Toma un episod incredibil de la meciul cu Danemarca din 1989.
- Da, era noiembrie 1989, eram în Ghencea în tribună și la un moment dat pe un atac al nostru spre stânga cineva a scos în peluza dinspre bulevard un banner pe care scria “Jos Ceaușescu, Jos Dictatorul!”. Un prieten de la Pompieri care stătea lângă mine m-a strâns de braț atât de tare să-mi arate bannerul încât am avut vânătăi o lună de zile. Eu am așteptat mult timp ca acei oameni care au scos bannerul să iasă în față, Au fost mulți alții care și-au arogat nu știu câte drepturi, dar ei niciodată. A fost un act de un curaj extraordinar, un clopoțel care vestea ce urmează. Peste o lună a fost Revoluția.
- Bannerul a apărut la TV?
- A apărut puțin și pe camere. Din cauza asta, înregistrarea meciului a dispărut și a apărut după nu știu cât timp doar un rezumat. În arhiva TVR nu mai există meciul integral, a fost ciopărțit.
- Cum ați trăit Revoluția la Televiziune?
- Am apărut și eu în cadru de vreo două ori. Pe post, nu apăreau decât cei de la știri. Poate că se știau “dalmațieni”, aveau pete multe pe ei și trebuiau să și le spele. Zi și noapte au fost numai ei, deși făcusem și eu destul video la Tineret. Le-am zis să le mai ținem și noi locul. Erau răgușiți de atât vorbit: “Nu, nu, nu!”. Numai ei. Noi făceam muncă din spatele camerei. Eu dădeam scrisurile de pe ecran pe mașina de titrare: “Trăiască România liberă!”. Și mai răspundeam la telefoane. Am primit telefonul cu prinderea Ceaușeștilor aproape de Târgoviște. Am scris pe un bilețel și apar în cadru când le duc asta.
- A fost momentul de apogeu al Revoluției.
- Am și un episod anecdotic cu un personaj celebru, fostul șef al revoluționarilor (n.r. - Constantin Bebe Ivanovici, deputat PSDR după 1990, apoi președinte al Consiliului Județean Ilfov). Fusese secretar de UTC pe la Electroaparataj, l-am cunoscut acolo când am făcut un reportaj. E, în zilele Revoluției, toată lumea venea la Televiziune cu crenvurști, cu pâine, cu cozonaci, cu Pepsi la sticlă, toți să se pună bine să apară și ei pe acolo. A venit și el cu niște alimente. Intrarea spre studiouri se făcea pe niște uși mari de metal. El stătea cu mâna pe ușă când s-a închis și i-a zdrobit degetul. L-am dus la cabinetul medical, l-au pansat și în timpul ăla a venit o echipă de filmare:“Ați fost împușcat?”. S-a uitat spre mine, eu m-am făcut că mă uit în altă parte și el răspunde: “Da!”. Și așa a devenit mare revoluționar. Oameni care au știut să profite…
- Dumneavoastră v-ați luat certificat?
- Nu. Mi-a fost rușine. Se obțineau atât de ușor…Dădeau doi mărturie și aia era.
- În anii ’80, la Costinești, ați intrat în contact cu Nicușor Ceaușescu. Când l-ați revăzut în zilele Revoluției, adus într-o stare deplorabilă în fața camerelor, ce ați simțit?
- A fost un moment jenant atunci. El avea niște haine kaki și cineva l-a înțepat cu briceagul. Îi cursese sânge, dar la televizor nu-ți dădeai seama, se vedea doar o pată. Nesimțiții ăia, unii l-au mai și lovit, au spus că a făcut pe el de frică. Mi-a fost milă de el. Bine, fiecare are păcatele lui, dar era o nebunie… Mi-aduc aminte cum a fost bătut Alexandru Marin, fost handbalist la Dinamo. Lucra la Casa Scânteii și avea un pistolet mic, o tâmpenie. Se ducea la post, era bărbat bine, și l-au prins ăștia în autobuz, l-au depistat că e terorist. L-au bumbăcit și l-au adus trofeu la Televiziune.
- Era o goană după vrăjitoare în zilele acelea.
- Era o nebunie totală, au fost multe scene pe care le-am trăit și cărora nu le găsesc logica după atâta timp. Îmi aduc aminte că veneau oamenii la Televiziune, erau zilele alea frumoase de dinainte de Crăciun. Au venit doi părinți cu un copil și au început să răpăie mitralierele. Au fost secerați în mijlocul străzii, total aiurea.
Se constituise celebrul CFSN la etajul 11. Iliescu cu Brucan coborau de acolo și mai erau opriți de oameni. Unul zice: “Tovarășul Iliescu, sunt cutare, muncesc pe Platforma Pipera!”. Iliescu avea o vorbă: “Bre, ești om de treabă?”. L-a pus pe lista CFSN. Dacă vă aduceți aminte, Iliescu a venit cu două hârtii în direct și le-a citit. A terminat listele și și-a dat seama că pe el nu se pusese. A zis atunci: “Cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ion Iliescu”. Dar el nu era pe nicio listă. Cam asta era atmosfera de nebunie… cu KGB-iștii de Militaru și Tudor veniți la televiziune să se dea în spectacol
- Ionel Stoica, realizator TV între 1977 și 2015
VEZI AICI EMISIUNEA INTEGRALĂ GSP LIVE CU IONEL STOICA
{{text}}