Rădoi a recunoscut singur că e principalul responsabil pentru eșecul de la Reykjavik, iar regula din fotbal spune că atunci când un antrenor greșește și pierde un obiectiv trebuie să suporte consecințe.
Rădoi a avut parte doar de lapte și miere de când a devenit selecționer. Inclusiv la naționala de tineret. Până la urmă, a fost meritul său pentru confortul de care a avut parte. A avut rezultate fantastice cu România U21. Și în preliminarii, dar mai ales la turneul final. A venit pe un val de simpatie fantastic în rolul de antrenor al primei reprezentative.
Și acum e la primul moment greu. Fiindcă a pierdut singurul meci care conta cu adevărat. Dan Petrescu a avut destul de multă dreptate când, exagerând un pic, a zis că "ne-am entuziasmat degeaba după două meciuri amicale cu Irlanda de Nord și Austria". N-au fost chiar amicale, dar, în raport cu meciul cu Islanda, cam 90% amicale au fost.
Am pierdut fix când trebuia să câștigăm. Nu că ar fi prima oară, însă acum aveam pretenții. Mai ales că pe bancă era un selecționer cu o cotă deosebită, cu un avânt și un discurs fantastice. Și am pierdut! Dar nu doar că am pierdut, am făcut-o într-o manieră care ne-a adus aminte de cât de mici am fost și cu Contra, dar mai ales cu Daum. Să ai o națională și să stai în fața televizorului având senzația că și dacă dura meciul o săptămână tot n-am fi pus probleme la poarta lor, atunci te gândești dacă nu cumva noi, cei care l-am lăudat în exces pe Rădoi, am greșit, iar Dan Petrescu chiar a avut dreptate, nu sută la sută, ci o mie la sută!
"Rădoi abia a venit la națională și nu trebuie judecat doar după acest meci", "Îi trebuie timp să construiască o națională", "Nu e el vinovat, ci lipsa de valoare a jucătorilor". Sunt doar câteva dintre alibiurile pe care oameni de fotbal sau de nicăieri au încercat să i le construiască și să i le atribuie lui Rădoi, după înfrângerea de joi.
Tuturor acestora le trebuie adresată o întrebare. Sau chiar mai multe. "Dacă ne calificam, Rădoi avea merite?" Bănuiesc că da și mai bănuiesc că s-ar fi aflat deasupra tuturor atunci când se împărțeau laudele. "În toamna lui 2018, când a preluat echipa de tineret de la Isăilă, tot înaintea unui meci decisiv, cel cu Portugalia, nu s-a aflat în aceeași situație?" Și atunci a reușit, iar calificarea la turneul final l-a transformat într-un selecționer-salvator, un antrenor de top, un model de urmat.
De ce acum, la eșec, ar trebui să-l judecăm altfel decât cu reversul a ceea ce primește un antrenor la victorie? Rădoi a ratat această calificare și responsabilitatea e a lui. Așa cum, dacă ajungeam la finala cu Ungaria, probabil că el ar fi fost primit cu covor roșu pe Otopeni. Dar n-am ajuns în nicio finală, am arătat deplorabil, iar în oglinda jocului naționalei se zărește chipul lui Mirel. Că îi convine sau nu, acesta e adevărul!
De fapt, chiar el ne ajută să-l privim drept principalul responsabil. "Dacă vreți un vinovat, atunci eu sunt acela. Dacă vreți mai mulți, atunci și cei din staff-ul meu sunt vinovați". Sunt vorbe frumoase, dar dacă tot își asumă în mod clar acest lucru, atunci poate că Rădoi ar trebui să ne mai spună ceva. Tot așa de sincer cum a fost în toate speech-urile pe care le-a avut în fața presei. Să ne spună, după părerea lui, cum ar trebui să plătească un antrenor care e vinovat de ratarea unei calificări. Și dacă are nevoie de ajutor în a construi răspunsul, atunci să se documenteze despre ce au pățit următorii: Contra în 2019, Daum în 2018, Răzvan Lucescu în 2011, Pițurcă în 2009, Iordănescu în 2004, Hagi în 2002!
Sau poate că va fi Mirel singurul pentru care un obiectiv ratat să însemne nu un capăt, ci un început de drum! Dar în acest caz, măcar să știe că laptele și mierea i-au fost confiscate de niște pescari. Care în anii '90 veneau cu plasa și la meciurile de fotbal, pentru a aduna golurile multe primite, dar care acum ne-au bătut și ne-au făcut să ne punem semne de întrebare inclusiv despre singurul om care în ultimul an ne-a trezit două sentimente peste care se așezase praful: mândria și speranța!
{{text}}