Jurnalist cu o experiență de 25 ani în presă, dintre care 15 în media sportivă, Dragoș Pătraru, realizatorul emisiunii ”Starea Nației”, găzduită în prezent de PrimaTV, comentează pe marginea intenției Ministerului Educației de a trece cluburile sportive școlare sub tutela Consiliilor Județene sau Locale.
Înainte de 89, era așa: veneau la școală antrenori de la diverse secții, de la gimnastică la scrimă, de la lupte la box, de la atletism la fotbal, și făceau selecții. Profesorii de sport indicau cine să vină la selecții, te prezentai acolo și dădeai ce e mai bun. La final, ți se spunea dacă e cazul să te prezinți a doua zi la club, cu o poză pentru legitimație.
Nu era mândrie mai mare decât aceea de a fi selecționat. Așa am ajuns să practic în copilărie, fiind legitimat, cum se spunea atunci, tenis de câmp, atletism, fotbal, arte marțiale și să merg la mai multe antrenamente la handbal, la baschet, la tenis de masă, la judo. Învățai regulile, vedeai ce înseamnă sportul respectiv practicându-l și decideai dacă mai vii sau nu. De la 7 la 18 ani am făcut mai toate sporturile care se practicau atunci.
La fel și colegii mei de școală. Nu exista să nu ai trei-patru antrenamente pe săptămână. De multe ori, mergeam la două antrenamente pe zi, la două sporturi diferite. Aveam, într-o vreme, de la 16:30 tenis de câmp și de la 18:30 atletism. Iar tableta aia de ciocolată pe care o primeam câteodată după antrenamentul de atletism era singura masă pe ziua respectivă.
Nu știu dacă eram cel mai fericit copil, dar simțeam că fac parte din ceva mai presus de mine, că sunt util, că îmi aduc contribuția la ceva. Și așa am crescut.
Bomboana de pe colivă
Sigur că puțini reușeau să ajungă în vârf - dar mult mai mulți decât acum -, însă sportul însemna o educație solidă și abilități pe care nu le puteai dezvolta în altă parte. Învățai să comunici, să lucrezi în echipă, să poți stabili obiective de care să te ții, să fii disciplinat, organizat, să înțelegi că rezultatele vin după multă muncă și așa mai departe. Adică exact ce se cere azi pe piața muncii, indiferent de meserie. Și ceea ce școala tradițională nu mai poate oferi.
47.019 de elevi, reuniți în 3.408 grupe, cu 2.035 de cadre didactice. Astea sunt cifrele seci când vine vorba, azi, de sportul școlar din România. Dacă ai legătură cu sportul, știi că asta e foarte puțin. Iar un inventar al bazelor sportive, după 30 de ani de jaf, arată dezastruos. Trecerea bazelor sportive la autoritățile locale ar putea fi bomboana de pe colivă. Pentru că bazele nu trec la autorități din Germania, ci aici, la autorități de-ale noastre. Chinuite de nevoi, de incompetență și politizate până la nivel de femeie de serviciu.
O bâjbâială ridicolă
Și poate că nici asta n-ar fi problema, dacă ar exista o strategie, o viziune. Uite, sportul școlar este astăzi aici, iar cu măsurile astea, cu banii ăștia și cu investițiile astea îl vom duce aici, în cinci ani, aici, în zece ani și aici, în 25 de ani. Dar așa ceva nu există. Există doar o bâjbâială ridicolă, a unor oameni care n-au nicio legătură cu sportul, cu managementul sportiv și cu tot ce înseamnă punerea pe picioare și implementarea unei strategii de dezvoltare.
Suntem în țara care, lovită de o epidemie ce exploatează comorbidități precum obezitatea, nu are o strategie națională de prevenție în domeniul sănătății. Suntem în țara în care un secretar de stat spune despre subiectele la examenul de capacitate că acei copii care nu au făcut meditații pot lua nota 5 sau chiar 6. Deci, de ce am fi până la urmă țara în care la nivelul sportului școlar există o strategie, nu? Noapte bună!
{{text}}