Varianta „Hagi, antrenorul naționalei" are un potențial uriaș de controversă. Ne face să rostim realități necenzurate, dar ne și dă șansa de a ne asuma câteva lucruri extrem de incitante. Ce vom alege?
Octombrie ne-a umplut de sânge. Și ne-a luat tot entuziasmul și motivația pe care generația mică a lui Rădoi ni le-a oferit în vara lui 2019. Suntem out de la Euro și disputăm finala cu Irlanda de Nord pentru a evita retrogradarea în Divizia C a Ligii Națiunilor.
Cu sacul plin de eșecuri avem de digerat, de câteva zile, o variantă care circulă tot mai insistent și care prinde viață cu fiecare apariție publică a lui Hagi și a apropiaților săi. Și anume, posibilitatea ca Gică să devină selecționer peste o lună, după ce terminăm cu Liga Națiunilor. Ne aflăm în fața unei variante reale?
Sau în fața unei provocări a propriului nostru subconștient? În ideea că noi, cei ce am crescut cu Hagi și ne-am îndrăgostit de fotbal urmărindu-l pe teren, ni l-am dori poate antrenor doar ca o confirmare a faptului că poveștile frumoase nu mor niciodată și că ne putem întoarce la ele de fiecare dată când ne simțim lipsiți de speranță. Așadar: adevăr sau provocare?
Mai întâi, adevărul
- Primul adevăr: Hagi își dorește acest post mai ales fiindcă la mijloc este vorba despre fiul său. Absolut nimeni pe această planetă n-ar putea să-l protejeze, să-l susțină și să-l îndrume cu mai multă atenție, răbdare, chiar încăpățânare și motivație pe Ianis în anii care vin la națională decât tatăl său. Iar Gică știe cel mai bine acest lucru. Instinctul patern probabil că bate, în cazul lui, chiar și mândria de a reuși la națională, ca antrenor, ceea ce a făcut ca fotbalist. Hagi e împins să-și dorească postul și de teama că anii trec și Ianis nu reușește să se impună singur în tricolor. Că trece vremea și tricoul său cu numărul 10 e purtat de altcineva. Că meciurile se succed și Ianis, care joi va împlini 22 de ani, e mai degrabă rezervă decât titular și mai degrabă dezamăgește decât impresionează. Acesta e un adevăr!
- Tot adevăr e și că Hagi tatăl își face un imens deserviciu atunci când tot repetă că fiul său e mai talentat și mai bun, la vârsta aceasta, decât a fost el! Fără să-și dea seama, Gică duce într-o gravă eroare o întreagă generație de copii și tineri, toată pătura 14-28 de ani, cei care nu l-au prins jucând. Ei îl văd pe Ianis și trăiesc cu impresia, ascultându-l pe Hagi senior, că Gică a fost mai slab, iar realitatea e, de fapt, cu totul și cu totul alta! Aici, reflexul de tată îl împinge pe Gică să greșească și să-și strice singur imaginea de mare fotbalist. Și a fost nu mare, ci foarte mare! Doar faptul că France Football l-a inclus între cei mai buni 20 de mijlocași ofensivi all-time, alături de Maradona, Pele, Zidane, Zico, Baggio, Platini, ar trebui să închidă discuția și comparația între Hagi senior și Hagi junior. Fiindcă n-avem voie să deformăm istoria!
- Adevăr este și că în România ultimilor 10 ani, singurul proiect în fotbal care a confirmat 100% a fost cel al lui Hagi. Plecate de la zero absolut, pe un câmp bătut de vânt la Ovidiu, Academia și Viitorul sunt astăzi ceva real, palpabil, vizibil. De la infrastructură la performanță sportivă și, poate cel mai important, până la concept tehnic. În schimb, ultimii 10 ani, la FRF se creionează un tablou prăfuit, un mix Mircea Sandu - Burleanu, în care calificarea la Euro 2016 a fost doar o palidă excepție. O regulă a amatorismului și a lipsei de interes pentru fotbal. În acest moment, adevărul e că cel mai indicat și mai capabil om să producă, pe partea tehnică, o revoluție în Casa Fotbalului e Gică Hagi. Cine spune altceva rostește o minciună!
Și acum, provocările
- Hagi selecționer ar însemna o incompatibilitate cu rolul său de patron al Academiei. Orice selecționabil de la clubul său ar purta o povară, doar că, în paralel cu acest adevăr incomod, s-ar deschide ideea unei mari provocări. La adresa noastră și a Federației. Să putem accepta din start acest compromis, că e posibil ca, la un moment dat, Hagi să fie subiectiv și să aducă pe cineva de la Viitorul care n-ar prea merita. Dacă acesta ar fi prețul pe care va trebui să-l plătim ca să încercăm și cam ultima variantă viabilă de a ne resuscita naționala, atunci să o facem! Nu de alta, dar nu vi s-ar părea la fel de mare incompatibilitatea dacă selecționer ar fi Dan Petrescu, al cărui impresar e Ioan Becali? Sau Reghecampf, soțul mult mai celebrei sale soții? Mai catolic decât Papa nu poate fi nimeni. Cu atât mai puțin cei din FRF sau noi, cei de aici, din România!
- Coabitarea administrația Burleanu - Hagi, mai pe larg FRF - Generația de Aur, e o altă provocare de proporții căreia i s-ar da curs odată cu instalarea lui Gică. S-ar stinge un război vechi și, până la urmă, chiar fără sens, din care toți au de pierdut. Și ar avea de câștigat și Federația, validată de asocierea cu Hagi, dar și jucătorii care vor veni la națională și care nu vor mai fi nevoiți să audă „încurajări" de genul „Meciul următor sperăm că nu vom lua multe", ci îl vor avea alături de ei pe cel mai optimist om din întreg fotbalul românesc.
- În cartea sa, Johan Cruyff spune că sentimentul de mândrie maximă nu l-a simțit atunci când a câștigat Champions League ca antrenor cu Barcelona, ci când „oamenii pe care i-am creat, antrenat și care mi-au continuat filosofia au cucerit ei, la rândul lor, Champions League. A fost ceva unic". Probabil că pentru noi, pasionații de fotbal, dar chiar și pentru orice român de oriunde, o națională care să aibă succes cu Hagi antrenor ar valora infinit mai mult decât cu oricare alt tehnician. Aceasta ar fi, de fapt, cea mai mare provocare. Și pentru Gică, dar și pentru noi. Fiindcă ar ține și de suflet, nu doar de rezultat.
{{text}}