Răzvan Lucescu, antrenorul lui Al Hilal, cu care a câștigat Liga Campionilor Asiei și campionatul Arabiei Saudite, a acceptat invitația directorului Gazetei Sporturilor, Ovidiu Ioanițoaia, de a participa la emisiunea „Prietenii lui Ovidiu” de pe GSP.ro.
Lucescu, primul antrenor care a reușit eventul în Grecia cu PAOK Salonic, a vorbit despre perioada petrecută în Grecia, cum era relația cu patronul Ivan Savvidis și cum decurgeau ședințele cu el.
- Răzvan, perioada de la PAOK cum a fost?
- Pfff! Cea mai mare presiune am avut-o cu Savvidis, dar era un om sensibil. În ultima lună eram la patru meciuri de a câștiga campionatul și în semifinalele Cupei după 2-0 acasă. Am avut trei ședințe cu el în care m-a certat de m-a rupt. În una au fost prezenți căpitanii, la alta au fost cei din staff, la o alta mai mulți jucători, cu management, cu staff. Era o agresivitate, reproșuri... Tăceam și eu, dar îi și răspundeam.
- De ce era nemulțumit dacă erai lider?
- Mă certa că de ce nu joacă cutare, cutare, cutare. Discuții normale avea doar între patru ochi. Eu n-am făcut niciodată ce mi-a spus el. Și-mi spunea: "Eu nu pot să-ți reproșez niciodată de ce nu i-ai băgat, că după aia dacă pierzi meciul, eu pe cine mai cert?!".
VIDEO Răzvan Lucescu: „Cea mai mare presiune am avut-o cu Savvidis! Trebuia să mă iau la palme după ședințele cu el"
- Zi-mi, te rog.
- Vreau să vă zic cea mai tare întâmplare. A fost când am câștigat pe 21 aprilie campionatul, 5-0 în penultimul meci. Lumea era deja speriată că aveam returul pentru a intra în finala Cupei. Era posibilitatea de a face eventul pentru prima dată în istoria PAOK-ului. „Echipa nu e concentrată, ne vor scoate, e prea mare bucuria...", spunea Savvidis. Am făcut 0-0, după ce-aveam 2-0 acasă și ne-am calificat în finală. După meci m-am întâlnit cu directorul general al clubului și îi spun: „Cred că în seara asta nu mai avem ședință!". „Nu mai avem!". "Sigur?". "Sigur!". După zece minute...
- S-a schimbat totul?
- „Avem ședință!". "De ce ședință? Am câștigat campionatul, suntem în finală". "Nu știu... E nervos rău!". Când am ajuns la Salonic m-a ținut de la 12 până la 1 și jumătate în niște focuri: „Cum ți-ai permis?! Nu ești în stare să ții echipa în mână. Cum să faci 0-0?! Ce e asta... Cum o să câștigăm în ultima etapă ca să terminăm neînvinși?! O să ne bată și în finala Cupei. Nu se poate așa ceva, asta nu e echipă! Eu investesc și nu putem să câștigăm un meci". Ha, ha, ha....
- Incredibil... Era nervos, nu glumă.
- Și îmi aduc aminte că s-a descărcat sau și-a făcut jocul. După mi-a zis: „Să te duci la echipă cu încredere și să câștigăm". „Înainte să mă duc la echipă trebuie să mă duc acasă, să mă uit în oglindă o oră, să mă iau la palme și să zic: acum trei zile ai câștigat campionatul, ești în finala Cupei, nu ești pe locul 12! Că asta simt în momentul ăsta". După ce termina de aruncat fulgerele, venea, mă lua în brațe și-mi zicea să fiu tare și mă strângea. Un mod de lucru ciudat, dar interesant. Am învățat să fac față presiunii. Să ascult, dar și să nu ascult.
{{text}}