Dan Savenco (35 de ani) este pivotul echipei de handbal Dinamo București și, în același timp, managerul nou înființatei Academii de Handbal Dinamo (AHD). În direct la GSP Live, el a povestit experiențele emoționante din ultimele luni în care a întâlnit copii născuți și crescuți în medii defavorizate
Pe durata carantinei din primăvară, handbalistul Dan Savenco - subinspector de Poliție - a ieșit pe stradă pentru a patrula pe străzile Bucureștiului. Experiențele sale au fost relatate pe larg de media la începutul verii, iar Savenco glumește: „Îi întrebam pe ziariști dacă nu vor să vorbim și despre handbal".
- În această dimineață, „pivotul" lui Dinamo a vorbit despre handbal la GSP Live, dar la un moment dat a fost rugat să detalieze ce l-a marcat cel mai tare în patrula sa din Ferentari, de pe Aleea Livezilor, o zonă extrem de săracă din București.
- Ce ai văzut în Ferentari? Ce e în blocurile astea? Povestește-ne cinematic ce ai văzut acolo!
- E greu de explicat în cuvinte până nu vezi. De aia am și ținut să urc în blocurile astea. Chiar l-am cunoscut pe vestitul Gargamel care lucrează de 25 de ani la Secția 24. Chiar eram pe tură cu el, am patrulat și l-am rugat să oprească mașina să văd și eu despre ce e vorba. Mi-a zis: „Vrei să vezi despre ce e vorba?! Hai cu mine sus!”. M-a dus pe toate culoarele alea pe acolo.
- Poți să ne povestești ceva care te-a șocat?
- (Își drege vocea de emoție). Îi vedeți în fața blocului?! Copiii care se joacă prin toate gunoaiele astea. Sunt tată, am doi copii și e greu să vezi așa ceva. Ce vină au acești copii că s-au născut și trăiesc acolo? E greu să vorbesc, m-au impresionat condițiile în care trăiesc acești copii. Și nu e singura zonă în care copiii trăiesc în mizerie. Copiii nu au nicio vină!
Momentul când Dan Savenco povestește emoționat despre întâlnirile cu copiii săraci:
- Nicio vină și nicio șansă?
- Șanse au doar dacă s-ar implica cineva mai activ. Chiar și noi, la Dinamo după pandemie, am scos niște tricouri la licitație și suma de bani strânsă am dus-o personal cu un coleg și cu un prieten. Trebuia să se construiască o casă pentru un bătrân, am mers să vedem și, când am ajuns în satul care era între Vaslui și Iași, doamna de la ONG avea niște pachete făcute și ne-a rugat dacă putem să mergem să împărțim. (Își drege din nou vocea, de emoție)
- Te emoționează ce ai văzut?
- Da. Era un băiat de 6-7 ani care avea grijă de alți cinci copii. Părinții și un frate mai mare erau plecați la muncă și el avea grijă de ceilalți, făcea mâncare la sobă. Eram cu acest coleg de la Dinamo și am împărțit niște bomboane. Erau două fetițe cu ochi albaștri… Atâta bucurie nu ai cum să vezi, nu o poți povesti, trebuie să o trăiești! Ne-am mai organizat după aia, cred că ăsta e cel mai bun team-building.
- Să vezi bucuria copiilor…
- Da, pentru o singură bomboană. Au fost alte pachete care s-au dat, dar noi aveam și bomboane. Acea bucurie te umple de energie, te încarcă, simți o satisfacție enormă. Colegul meu, nu e român, a stat cu fetița aia încât până la urma i-am zis: „Nu ai cum s-o iei acasă, hai să mergem!”. Stătea de vorbă cu ea încontinuu. Mai mergeam pe la altă casă, apoi iar trecea pe la fetița asta.
- Dacă o să ieși să patrulezi din nou pe străzi o să îți iei bomboane în buzunar pentru copii?
- Da, da, da. Și în Ferentari s-a întâmplat. Erau copiii în fața blocului deși trebuiau să stea în casă. Un copil nu știa cum să fugă de noi, se învârtea pe scară în jurul cozii. Avea 2 ani, toți ceilalți copii fugiseră că a venit poliția. M-am dus, am luat o pungă de bomboane și le-am împărțit. I-am rugat apoi să meargă în casă.
{{text}}