La aproape 40 de ani de când a plecat din România, fosta atletă olimpică Ileana Găvozdea, devenită peste Ocean Ilana Holloway, face o confesiune cuprinzătoare despre încercările din anii comunismului și viața de emigrant în Statele Unite. O poveste cu lumini și umbre despre suferință, piedici, episoade tulburătoare, dar și despre întorsăturile nebănuite ale destinului, care aveau s-o transforme într-un arhitect de succes în New York.
Fiică a unui demnitar al vremurilor - tatăl ei era vicepreședinte al CPCP (Comitetul Central pentru Consiliile Populare), Ileana Găvozdea s-a născut la Cluj, în 1955, oraș pe care familia Găvozdea l-a părăsit în 1969 pentru a se stabili la București, unde tatăl ei își câștiga existența. Venirea în Capitală, într-o perioadă în care regimul era de neclintit, avea să o trimită pe Ileana într-o aventură amețitoare, care continuă chiar și astăzi, în Mexic, acolo unde ea s-a stabilit.
Pedepsită de profesorul de matematică pentru că mergea la antrenamente
Gazeta Sporturilor a aflat de povestea Ileanei Găvozdea în urmă cu câteva săptămâni. La 65 de ani, fosta săritoare în lungime, care participa sub drapelul României la Jocurile Olimpice de Tineret din 1972, s-a hotărât să-și pună toate amintirile pe hârtie. Mai simplu spus, să-și scrie autobiografia.
Una care n-ar fi fost completă fără o caricatură apărută în 1971 în ziarul „Sportul”, după ce presa vremii aflase de un moment bizar petrecut între ea și un dascăl de la Liceul „Gheorghe Lazăr”. Atunci, Ileana își pregătea de zor concursul de calificare la Olimpiada din anul următor, însă s-a izbit de piedicile puse chiar de către profesorul ei de matematică, cel care a ales să o pedepsească în cel mai nepotrivit moment: „Cine face sport n-are ce căuta în clasa mea!”.
Pentru ea, acea întâmplare a fost una care i-a marcat adolescența, așa că astăzi, patru decenii mai târziu, a decis să facă tot posibilul pentru a „recupera” caricatura din publicația „Sportul”.
Viața la limită. Două atentate, un cutremur și o încercare de deportare
Așa a fost posibil ca fosta atletă să intre în dialog cu Gazeta și să facă o incursiune pasionantă prin memoriile ei, unele suficient de vaste cât să acopere nu doar o viață, ci mai multe. Ileana Găvozdea a prins îndeaproape atentatul de la Olimpiada de la Munchen din '72, a fost aproape să fie „îngropată în cărămizi” la marele cutremur din '77, a plecat din Republica Socialistă în special din cauza inegalităților sociale, pentru ca mai apoi să fie la un pas de deportarea din State după ce abia pășise pe pământ american.
O întâlnire neprevăzută într-un salon de manichiură i-a prelungit șederea în America, iar ulterior a devenit un arhitect de succes la New York, unde a ajuns să construiască zgârie-nori. Și, de parcă toate întâmplările de mai sus n-ar fi fost suficiente, s-a aflat la câteva sute de metri de atacurile teroriste de la World Trade Center, din 11 septembrie 2001.
„Povestiri ale unui Puiuț de Dracula emigrant”
Destinsă, stăpânind în continuare toate ascunzișurile limbii române - cu un melodios accent american pe alocuri - fosta doamnă Găvozdea, în prezent Holloway, gesticulează larg la fiecare dintre poveștile relatate cu o emoție nedisimulată. E preview-ul perfect pentru autobiografia care va fi lansată inclusiv la Londra și care a primit o denumire sugestivă: „Înșirând mărgele - Povestiri ale unui Puiuț de Dracula emigrant”.
- Mrs. Holloway, s-o luăm cronologic. Cum era traiul în Bucureștiul anilor '70?
- Părinții mei erau foarte speriați să n-aibă necazuri cu Securitatea. Am primit o educație foarte strictă. Doar studiam, iar mama mi-a dat meditații de toate felurile. Eram prinsă între meditații, învățatul pentru școală și sport. Nu am știut ce e ăla aragaz până la 19 ani. Maică-mea avea o plită mare ardelenească, pe care am adus-o de la Cluj la București. Erau stricți, nu primeam niciun ban de buzunar. Am terminat Facultatea în 1980. Cel mai înalt nivel de trai din România era în anii '70. Prin '80, a început raționalizarea mâncării.
- Povestiți-ne mai multe despre legăturile dumneavoastră cu sportul.
- Am făcut balet, patinaj artistic. Când m-am apucat de atletism, în '65-'66, au venit niște antrenori pe la școli și m-au recrutat. M-au trimis acasă să-mi întreb părinții dacă sunt de acord să mă lase să mă antrenez de trei ori pe săptămână, aveau nevoie de aprobare. Tatăl meu zicea: «N-am nimic împotrivă, dar să nu fie un alt eșec, cum a fost patinajul artistic, unde la fiecare piruetă cădeai în fund. Nu poți să prinzi Olimpiada din '68 din Mexic, dar, dacă n-o prinzi pe aia din '72 din Munchen, te dezmoștenesc!» M-am apucat de atletism, eram încă la Cluj. În '69, ne-am mutat de la Cluj la București când l-au promovat pe tata. Mă descurcam foarte bine. M-am mutat la București și imediat m-am dus la Clubul Progresul. A venit un securist și a vorbit cu antrenorul meu. A spus: «Dacă în următoarele 12 luni poate avea o săritură oficială, o putem coopta în lotul pentru Olimpiada din '72».
„Cine face sport n-are ce căuta în clasa mea!”
- Iar aici intervine povestea cu profesorul de matematică, nu?
- Se întâmpla la sfârșitul clasei a 9-a. Bunicul meu murise în acel an. Am mers cu mama la înmormântare și am pierdut teza de matematică. Când m-am întors, după câteva zile, mi-a fost programată o nouă dată de teză. Dar data pe care mi-a programat-o cădea exact când aveam un campionat oficial. Era un campionat unde aveam nevoie să sar peste 5,48m. ca să mă calific, să fiu considerată pentru lotul olimpic din 1972. Am fost atletă, săritoare în lungime. Nu era un concurs oarecare. Miza era foarte importantă pentru mine, dar gagiul (n.a - profesorul de matematică) s-a sictirit și a spus textual: «Cine face sport n-are ce căuta în clasa mea! Poate să se mute!» Diriginta mea, Madam Simionescu, a încercat să vorbească cu el. Eu eram șefă de clasă, premiantă întâi. Se termina anul școlar, era sfârșitul lui iunie. Diriginta mea, o femeie tânără și foarte frumoasă, a făcut posibilă apariția articolului. Gagiul, sub toată presiunea, n-a avut ce face și mi-a permis să dau teza.
- Deci, până la urmă, v-ați calificat la Jocurile Olimpice din 1972. Ce vă mai aduceți aminte de atunci?
- Olimpiada din 1972 a fost prima care avea olimpiadă de tineret. M-am calificat, ne-au dus în vara respectivă 8 săptămâni într-o tabără de «brainwashing» (n.a - spălare pe creier). Ne-au făcut uniforme, s-a pregătit un spectacol folcloric.
„Toată Olimpiada a fost compromisă”
- Cum a fost participarea în sine la Olimpiadă, una marcată de acel atentat?
- Am participat, dar, din cauza acelor evenimente, toată Olimpiada a fost compromisă. După ce s-au întâmplat acele lucruri, lotul meu s-a așezat în fața televizorului. La vremea respectivă, vorbeam aproape fluent nemțește. Mă puneau să traduc ce spuneau la televizor. Olimpiada de Tineret s-a ținut, dar am venit pe locul 6. La concursurile de sărituri în lungime, toată lumea are 3 sărituri, iar primii 6 intră în finală. Finala nici nu s-a ținut și nici nu mai știu dacă toate concurentele au participat. Am rămas foarte impresionată de nemți. Au organizat Olimpiada la sânge. Ne-au dat tuturor câte 20 de bilete la diferite competiții. Ne-au dat opțiunea fie să participăm în demonstrația de deschidere, fie să asistăm la ea. Țin minte că mi-am pierdut aparatul de fotografiat. Când m-am dus la obiecte găsite și pierdute, mai erau 300 de aparate la fel ca al meu.
- Jocurile Olimpice din 1972 au fost bulversate de un episod cutremurător:11 atleți israelieni au fost uciși de către o organizație teroristă palestiniană. foto: Guliver/Getty Images
- Ulterior, ați hotărât să renunțați la sportul de performanță. Care a fost motivul din spatele acestei decizii?
- Când ne-am întors de la Munchen, mi-am predat echipamentul olimpic în autobuz. Pentru mine, Olimpiada a fost în vacanța de vară. După ce m-am întors, am renunțat la sport. Mama mea mă întărâta. Aveam un milion de cariere posibile, iar ea mă voia chimistă alimentară. Am renunțat la sport pentru a începe să mă pregătesc pentru admiterea la „Ion Mincu” (n.a - Universitatea de Arhitectură și Urbanism din București).
Spaima din '77: „Aproape că am fost îngropați în cărămizi”
- Ați experimentat o grămadă de momente delicate de-a lungul vieții, nu doar ceea ce s-a întâmplat la Munchen. La cinci ani distanță, a fost și cutremurul din 1977.
- Oh, yeah! Eram în București. Tocmai mă măritasem. Locuiam pe Calea Dorobanți cu noul soț și soacră-mea, într-o vilă solidă. Țin minte că la TV era filmul «Pâine şi ciocolată». Soacră-mea era medic veterinar, avea trei pisici. Pisicile erau de negăsit, iar ele nu ieșeau niciodată afară din casă. O prietenă de-ale soacră-mii era acolo. Eu gătisem o cină specială și ne pregăteam să mâncăm. Tavanul avea un candelabru. În cele patru colțuri, avea patru aplice de ghips cu becuri. Când a început cutremurul, tavanul de beton se mișca precum o păturică pe care o scuturi, dar nu crăpa. Știam că trebuie să ne adăpostim în tocul ușii. Țuțica, prietena soacrei mele, a dat să fugă afară. Am chemat-o înapoi, dar ea n-a apucat să închidă ușa. Coșul de cărămidă de pe casa vecină a căzut prin ușa care era crăpată. Aproape că am fost îngropați în cărămizi!
- Ce ați simțit în acele momente?
- Senzația era că locuința noastră era pe o frunză care cade de pe un copac și se afundă în pământ. Era ca și cum tot pământul s-a lichefiat! Luminile s-au stins. Îmi aduc aminte că aveam o bibliotecă, erau 50 de vase de cristal primite la nuntă. Le vedeam cum sar, cădeau și se spărgeau, dar nu auzeai nimic. Incredibi! Oh my God!
- Ce v-a determinat să plecați din România?
- Am să-ți spun exact detaliul mic care m-a făcut să-mi dau seama de acest lucru. Tatăl meu știa că n-o să fie în regulă cu mine. Când am început să lucrez, m-am mutat la Cluj. Am construit un hotel acolo. Lucram la Administrația Parcurilor și Străzilor din Cluj. M-au făcut membru de partid. Într-una din ședințe, a venit vorba că oamenii de la țară nu puteau să-și cumpere pită să mănânce cu slană și ceapă pentru că nu aveau buletin de Cluj. M-a apucat nebunia. Le-am spus: «Eu sunt un membru nou, poate că nu știu bine, dar am înțeles că asta e societatea oamenilor muncii. Cum n-au oamenii ăștia dreptul să-și cumpere pâine în țara lor?» Tata urma să mă ia de acolo și să mă ducă la serviciu. Mă aștepta afară, toți ieșeau, doar eu nu ieșeam. Deschide ușa și mă vede în colțul opus al sălii, cu vreo patru, cinci gealați lângă mine. Când am ieșit, eram congestionată. M-a întrebat ce s-a întâmplat, i-am spus, iar în acel moment și-a dat seama că eu n-o să pot să-mi țin gura și o să ajung la pușcărie.
„Americanii mi-au respins cererea de azil politic și m-au pus în deportare”
- Cât de dificil a fost să vă părăsiți țara și să lăsați totul în spate?
- Nu mi-a fost ușor. Dar când am deschis ochii și mi-am dat seama ce se întâmplă, am înnebunit! Am fugit în 1983, fără să cunosc pe nimeni. Soțul meu de la vremea respectivă avea un prieten care era șofer de taxi în New York. Am plecat cu 50 de dolari, fără să vorbesc limba engleză. Am stat doi ani și jumătate ilegal în New York. M-au pus în deportare. Știți de ce mi-au respins cererea de azil politic? N-o să crezi! Rușii n-au venit la Olimpiada aia (n.a - Jocurile Olimpice de la Los Angeles din 1984), iar România a fost singura țară europeană din Est care a participat la Olimpiadă. Mi-au respins cererea spunând: «No! România respectă drepturile omului, e singura țară care a întors spatele rușilor». Așa mi-au respins cererea de azil politic și m-au pus în deportare.
- Și ce s-a întâmplat ulterior, cum ați reușit să rămâneți în State?
- Lucram ca femeie de serviciu într-un salon de manichiură. Mi-am luat câteva minute libere și am bătut la ușă de la ambasadă la ambasadă să văd dacă vreo țară mă primește. Mergând pe stradă, erau mulți homeless people (n.a - oameni ai străzii), erau drogați. Mă uitam pe stradă și spuneam: «Drogatul ăsta care doarme pe stradă e mai vrednic să trăiască în țara asta decât mine?» Nimeni n-a vrut să mă primească, cu excepția Italiei. Mi-au spus că dacă am 500 de dolari și dacă am un bilet de zbor până în Italia, îmi dau o hârtie cu care să cer azil. Cine-mi dădea mie 500 de dolari, când eu munceam ca femeie de serviciu 6 zile pe săptămână, 11 ore pe zi și câștigam 75 de dolari pe lună? Aveam 75 de cenți pe zi pentru mâncare. Slăbisem, pierdusem vreo 20 de kilograme. Eram de 28 de ani și arătam ca o fetiță de 13 ani. O clientă m-a întrebat la un moment dat care e problema mea. Îi arăt hârtia de deportare, iar pe spatele hârtiei era ceva tipărit în roșu. Mă uit mai bine și văd că scria că am dreptul să fac apel. Clienta aceea era o irladeză foarte bogată, avea și ea hârtie de emigrare. Și-a sunat avocata și m-a ajutat.
- Ilana Holloway (în dreapta), la salonul „Nails by Liz”. Sursă foto: „Înșirând mărgele - Povestiri ale unui Puiuț de Dracula emigrant”.
- Care a fost contextul în care peste câțiva ani aveați să ajungeți un arhitect de succes în New York?
- Am avut foarte mare succes. Povestea e foarte ciudată. În America, a fost o criză economică îngrozitoare la începutul anilor '90. Economia a fost îngrozitoare. În New York, primii care au dispărut au fost arhitecții, pentru că nu mai erau bani pentru construcții. Au fost zeci de mii de arhitecți care și-au pierdut serviciul în anii '90. Eu sunt foarte muncitoare. Să fi fost noroc? În toată situația asta economică proastă, am avut șansa vieții mele și am fost promovată. Am început cu design de interior. În Statele Unite, 99% din arhitecți sunt bărbați.
„Where is the Dracula Baby?”
- Deci, ați profesat chiar în domeniul pe care l-ați studiat. Practic, v-ați îndeplinit visul, ba chiar ați făcut asta la cel mai înalt nivel, nu-i așa?
- Eu am fugit din România în '83, după ce am terminat stagiatura de trei ani la „Ion Mincu”. Pentru mine, construcțiile erau în sânge, am făcut o carieră extraordinară. De exemplu, un zgârie-nori din Times Square e construit de mine. Documentele de construcție și organizarea cu toți inginerii au fost făcute de mine. Am construit un spital în Long Island City. Cariera a fost foarte bună, iar în tot acest timp am cunoscut mii de oameni. Inițial, eu am avut numele soțului, Ștefănescu. Toată lumea mă întreba: «De unde ești?», iar toți îmi spuneau «Dracula Baby». Clienții spuneau «Where is the Dracula Baby?» (n.a - Unde e puiul de Dracula?). Îmi mai spuneau «The Bulldog».
- Sursă foto: „Înșirând mărgele - Povestiri ale unui Puiuț de Dracula emigrant”.
- Până la urmă, nu v-ați stabilit în New York, ci ați ales să plecați în Mexic. De ce?
- M-am căsătorit în 2004, după ce l-am cunoscut pe Jim din Washington DC. Eram pe cale să plec din New York pentru că, la 11 septembrie 2001, am fost la 200-300 de metri distanță de turnuri când au căzut. Acolo era biroul meu, pe Wall Street. Lucram pentru cea mai mare companie de arhitectură din Statele Unite.
- N-ați putut trece peste acel episod?
- Am părăsit New York-ul în 2005. De ce l-am părăsit? Fiindcă era stresant și îmi aducea aminte de 11 septembrie. Nu mă mai trăgea inima să stau. Eu am fost o newyorkeză îndrăgostită complet de oraș. Prietenii mei râdeau de mine, dar când veneam din vacanță și intram în aerul ăla împuțit, trăgeam aer în piept! Am plecat în Washington, dar până la urmă am ajuns în Texas. Am cumpărat nenumărate case pe care le-am renovat complet, din asta trăim și acum.
Atmosfera din Texas era foarte ciudată. Era atât de multă tensiune! Toți sunt republicani acolo. Eu sunt republican, dar sunt republican numai din instinct. Sunt de părere că oamenii trebuie plătiți pentru calitatea și cantitatea muncii, nu să le dai pe gratis bani. Așa că am decis să ne mutăm în Mexic.
- Ilana Holloway
- Ilana Holloway. Sursă foto: „Înșirând mărgele - Povestiri ale unui Puiuț de Dracula emigrant”
- Cum v-ați hotărât să vă scrieți autobiografia?
- Zeci de oameni pe care i-am cunoscut în viața mea mi-au spus că trebuie să-mi scriu povestea. Să publici o autobiografie e aproape imposibil dacă nu ești o celebritate. Se pare că Olympia Publishers din Londra mi-a făcut un contract și va fi publicată anul viitor la Londra.
„Românii sunt iubitori și ospitalieri, dar nu le ajung nici la gleznă mexicanilor”
Pe durata videoconferinței, Ilana Holloway a rememorat și o întâmplare inedită petrecută în primăvară, când pandemia de coronavirus era abia la început. Un episod trăit în vacanța din Yucatan a făcut-o să se îndrăgostească iremediabil de poporul mexican.
„Anul ăsta, în martie, am mers într-o excursie în Yucatan, am vrut să vedem piramidele aztece. Soțul meu a plecat cu mașina înainte, eu urma să zbor și să mă recupereze de acolo. Un prieten pompier din Guadalajara a zburat cu mine. Fusesem 10 zile în sălbăticia din junglă și auzisem ceva de COVID.
Am întâlnit câțiva europeni, care erau necăjiți că sunt blocați aici. Toate zborurile lor de întoarcere în Europa treceau prin Statele Unite, iar Trump închisese granițele. Aveam o idee despre ce se întâmplă. Unii aveau măști, unii nu. Eu n-aveam nimic, dar vine un băiețel de 6 ani spre mine și îmi întinde o cutie cu măști (n.a - emoția din glasul femeii e evidentă). Noi, românii, suntem iubitori și ospitalieri, dar nu le ajungem nici la gleznă mexicanilor. Au un suflet de aur, așa ceva n-ai mai văzut!”
{{text}}