Unul dintre cei mai cunoscuți ziariști britanici, Alec Russell, editor al ediției de weekend al reputatului Financial Times, a dedicat României un amplu articol, în care pornește de la propriile experiențe cu oamenii din țara noastră.
El laudă „tăria spiritului uman” pe care-l recunoaște la români și felicită Gazeta Sporturilor pentru investigațiile sale: „Dedicarea de a deconspira corupția mi-a rezonat în urechi ca o chemare la arme”. Gazeta publică integral articolul tradus din Financial Times Weekend.
„Asta înseamnă jurnalism”
Alec Russell, 55 de ani, și-a început cariera în calitate de corespondent în România, imediat după căderea lui Nicolae Ceaușescu. Apoi, jurnalistul a călătorit și a relatat din mijlocul evenimentelor în multe colțuri ale lumii: războiul din fosta Iugoslavia, conflictul din Africa de Sud, luptele nesfârșite din Irak sau viața din Zimbabwe. Însă România a rămas, pentru el, o experiență aparte.
În articolul publicat recent în Financial Times Weekend și intitulat „Clipa marilor întrebări: viața în lockdown și comunismul târziu”, pe care GSP îl redă integral, Alex Russell face o paralelă între viața din Londra anului 2021 și perioada comunistă din România și Europa de Est. El recomandă pe Twitter articolul și mulțumește Gazetei Sporturilor pentru „curajul și dedicarea voastră” și spune: „Asta înseamnă jurnalism”.
Rareori un jurnalist de la o publicație de o asemenea anvergură scrie cu atâta cunoaștere dobândită în timp despre societatea noastră, pe care nu ezită să o remarce pentru „tăria spiritului uman”, atribut care a devenit, în pandemia COVID, o trăsătură despre care britanicul crede că poate face diferența.
traducere și adaptare de Karina Han
Odată cu lockdown-ul care durează tot mai mult, mă surprind tot mai adesea gândindu-mă la România în săptămânile de iarnă de după căderea familiei Ceaușescu. E în parte din cauza aspectului sumbru est-european al vremii acesteia de ianuarie și a lipsei de lumină și viață de pe străzile Londrei de vest, atunci când îmi fac plimbarea de seară.
Nu era lumină deloc - și, vreau să spun, chiar deloc - după căderea întunericului în Timișoara, orașul unde a început revoluția din decembrie 1989 și unde am locuit mare parte din ianuarie 1990; iar capitala, București, nu era cu mult mai luminată.
Dar ceea ce îmi amintește cel mai mult de efervescența postrevoluționară din Europa de Est este timpul în plus pe care ni l-a oferit lockdown-ul - cel puțin acelora dintre noi care nu au copii mici sau care nu se luptă eroic în prima linie a sistemului național de sănătate.
Avem timp să discutăm; să citim; și, cel mai important dintre toate, să gândim - demersuri care au înflorit sub regimul secătuit de culoare al lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu, în principal deoarece erau atât de puține alternative de ocupare a timpului.
George Saunders scrie în cea mai recentă carte a sa, „A Swim in a Pond in the Rain”, că literatura ne permite să punem „întrebări esențiale” precum „Cum se presupune că trebuie să trăim aici?”.
Una dintre calitățile care m-au impresionat în România începutului anilor ’90 a fost deschiderea predominantă de a dezbate aceste întrebări majore - și aceasta cu intensitate, profunzime și spirit analitic.
Comuniștii zdrobiseră atât de multe, inclusiv libertatea de mișcare și de exprimare. Dar simțul istoriei și spiritul unor mari scriitori înfloriseră.
După ce vechiul regim a dispărut, noapte de noapte, principiile fundamentale pe care noi le luasem drept garantate atâta amar de vreme în vest, erau analizate în detaliu și regândite. În prezent, în Marea Britanie, opriți de la a călători și nedisturbați de distracție, ne-am întors în timp. Și noi ne regăsim dezbătând despre echilibrul dintre drepturi și responsabilități în alegerea modului de răspuns față de regulile de lockdown.
Amintiri cu polițiștii din Sibiu
Încă tresar când îmi amintesc cea mai bună lecție primită în România despre diferența dintre „libertate” și „permisiune”: Conduceam pe o stradă din orașul transilvănean Sibiu, când un polițist mi-a făcut semn să opresc.
Presupunând că era o intervenție a unui reprezentant al autorităților de educație ceaușistă, am întrebat indignat: „Nu suntem în democrație acum?”.
„Ba da, desigur”, a venit răspunsul politicos. „Dar chiar și într-o democrație există străzi cu sens unic”.
Cozile din fața magazinelor
Există desigur diferențe evidente între Bucureștiul dezolant din ianuarie 1990 și Londra din ianuarie 2021. Magazinele erau - cel puțin oficial - „deschise” atunci în capitala României, spre diferență de Londra, acum.
Dar, asemenea magazinelor cu obloanele trase din orașele britanice din prezent, și acelea ofereau foarte puține tentații. Tot ce îmi amintesc despre magazinele de stat din ianuarie 1990 sunt rafturile strânse, cu conserve de materii indefinibile.
Când un magazin primea o livrare, se formau cozi, ca de nicăieri, în temperaturile înghețate.
Un magazin universal de pe bulevardul în stil Haussmann din centrul orașului obișnuia să atragă o coadă deosebit de lungă, pornită adesea doar de la un zvon despre livrarea de hârtie igienică sau carne.
„Tăria remarcabilă cu care românii își duceau soarta dură”
Isteria stocurilor de hârtie igienică din Londra a luat, din fericire, sfârșit. Dar cozile implacabile sunt încă la modă. Când am trecut pe lângă Waitrose de pe Shepherd’s Bush sâmbăta trecută după-amiază, în jur de 60 de persoane așteptau în tăcere, impasibile - părând să accepte restricțiile COVID cu aceeași tărie remarcabilă cu care românii își duceau soarta cu mult mai dură.
O scenă similară are loc pe Thames Path (alee de-a lungul Tamisei) în fiecare duminică după-amiază, unde, un rând de persoane care se plimbă, singure sau în perechi, cu capul plecat, se întinde de-a lungul râului cât vezi cu ochii.
Dacă mi-aș fi mijit ochii duminica trecută, doar lipsa căciulilor de astrahan ar fi făcut diferența dintre acest rând și una din acele cozi din România.
Avem chiar și ofițeri de poliție cu veste reflectorizante pe malul râului care ne monitorizează mișcările - și sunt chiar mai puțin timizi decât noua generație stângace de polițiști din zilele de început ale perioadei postcomuniste.
„Pe măsură ce ne apropiem de aniversarea primului lockdown, sunt tot mai surprins de cât de mult se bazează societatea pe forța spiritului uman”
Săptămâna aceasta am urmărit, în sfârșit, pe Amazon virulentul documentar românesc „Colectiv”. Mi-a stârnit amintiri despre insidioasa corupție de stat care s-a transmis din era comunistă și s-a infiltrat printre autoritățile din noua conducere. „Colectiv” se concentrează pe urmările unui incendiu devastator din clubul Colectiv din București, care a avut loc în 2015 și a omorât 64 de oameni - majoritatea pe parcursul următoarelor trei luni în spital, mulți din cauza infecțiilor.
Documentarul prezintă expunerea făcută de publicația sportivă Gazeta Sporturilor a complicității dintre o companie din domeniul sănătății și spitalele de stat, care a dus la diluarea în masă a dezinfectanților. Pe măsură ce documentarul continuă, și magnitudinea scandalului ia amploare.
Memoria mitei din spitale
Îmi amintesc că am fost șocat că în 1990, în România, precum și în tot fostul Bloc de Est, era o obișnuință să mituiești medicii pentru tratament.
„Colectiv” este o notă puternică de aducere aminte a spiritului combativ neabătut din România pentru schimbare și crearea de filme-manifest; aceasta aduce în memorie și tulburătorul film din 2005, „Moartea domnului Lăzărescu”, care aruncă o lumină la fel de dură asupra spitalelor din România și a culturii lipsite de suflet a acestora.
„Colectiv” reflectă, totodată, gangsterismul larg răspândit în miezul mediului politic și de afaceri. Sună ca o vizionare sumbră, dar este foarte antrenantă, oricât de mic ar fi interesul vostru în subiecte legate de România. Nu am nicio îndoială că este cel mai bun documentar TV pe care l-am văzut de ani buni.
„Atunci când presa se pleacă în fața autorităților”, spune Cătălin Tolontan, conducătorul echipei de jurnaliști, „autoritățile vor abuza cetățenii”. Dedicarea lui de a deconspira corupția mi-a rezonat în urechi ca o chemare la arme.
Cum a fost bătut la bridge de către români
Pe perioada lockdown-ului am recurs la jucat de cărți, în special bridge, ca modalitate de distragere de la monotonia cotidiană - la fel cum am făcut și în România la începutul lui 1990.
Împreună cu soția mea, i-am inițiat pe cei doi fii ai noștri în whist și apoi în bridge cu ani în urmă, când erau destul de tineri și treceam printr-o etapă peripatetică a vieții noastre. Acum studenți, sunt în lockdown cu noi și am jucat sute de runde în ultimele luni. Sunt frenetic de competitivi și diabolic de buni.
După ultima înfrângere răsunătoare în fața lor, mi-am amintit de partidele mele cu interpretul român și prietenii acestuia din Timișoara.
Am urmat cu încredere sugestia lor de a face un careu. Uitasem desigur pedigree-ul românesc în jocul de bridge. Valentin, fiul cel mare al lui Ceaușescu, se spunea că e un jucător înrăit, deși din cauza presupusă de a-l face să se oprească, se spune că părinții lui interziseseră campionatele. Poate, dar jocul a prosperat și eu am fost umilit în repetate rânduri.
Viața fără WiFi
După o evaluare a amplelor mele comparații nostalgice, realiștii ar sublinia, pe bună dreptate, că evadarea din realitate este, desigur, destul de facilă pentru noi acum, cu Netflix și toate celelalte. Săptămâna aceasta am fost smuls pentru scurt timp în trecut, într-o eră pre-Netflix.
Pentru 48 de ore broadband-ul nostru a picat și eram într-o epocă fără WiFi. Am ascultat cu intensitate sporită o discuție despre broadband pe BBC Radio 4 cu Martha Lane Fox, care îl descria ca pe un serviciu esențial, înrudit cu apa curentă. Are dreptate în mare măsură.
Noi am putut să ne conectăm la un hotspot - prin intermediul serviciului meu generos de date furnizat de FT - spre diferență de multe alte persoane care se zbat să își educe acasă copiii, urmărind neputincioase cum se scurge în van o altă lună prețioasă pentru membrii acestei nefericite generații a COVID-ului.
Pe măsură ce ne apropiem de aniversarea primului lockdown din Regatul Unit, sunt tot mai surprins de cât de mult se bazează societatea pe forța spiritului uman. Acesta este lucrul pe care comunismul s-a străduit din răsputeri să-l zdrobească. Dar, așa cum se arată în „Colectiv”, a eșuat.
Alec Russell este editor FT Weekend. Intertitlurile și sublinierile aparțin Gazetei.
{{text}}