România ca o echipă de handbal » Scriitorul Vasile Ernu face o comparație între traseul „tot în jos” al unui sport emblematic

Acum 60 de ani, România câștiga Campionatul Mondial de Handbal masculin. Declinul sportului oglindește decăderea țării. Scriitorul Vasile Ernu face o comparație între traseul ”tot în jos” al unui sport emblematic și problemele de dezvoltare ale României ca întreg, ca societate

Sunt pasionat de un soi de "anatomii sociale": cum se construiesc instituții, pături și grupuri sociale, resurse umane în societate etc. și cum se dizolvă ele.

Văzusem o notă interesantă la istoricul Virgil Ştefan Niţulescu. Exact acum 60 de ani, România câștiga Campionatul Mondial de handbal masculin. Tot el ne dă niște date:

"România la Campionatul Mondial de Handbal Masculin:

• În 1961, 1964, 1970 și 1974, cucerea medaliile de aur. 
• În 1967 și 1990, pe cele de bronz. 
• În 1982 a ocupat locul 5.
•  În 1978, locul 7. 
• În 1986, locul 9. 
• În 1993 și 1995, locul 10. 
• În 1958, locul 13. 
• În 2009, locul 15. 
• În 2011, locul 19.

În anii 1938, 1954, 1997, 1999, 2001, 2003, 2005, 2007 și, apoi, în anii 2013, 2015, 2017, 2019 și 2021, nu s-a calificat la turneul final".

"Practic, de 10 ani, România s-a întors la situația din preajma celui de al Doilea Război Mondial. Și nu pare că-și mai revine" 

Virgil Ștefan Nițulescu

Țara ne reprezintă

Cumva această imagine a creșterii și descreșterii echipei de handbal este imaginea perfectă a multor sectoare și instituții din această țară. Este o imagine emblemă a felului în care crește și descrește o ramură, o specializare, o dezvoltare și decădere a unor grupuri specializate.

Dacă privim România ca o țară cu o anumită continuitate – indiferent de regimul de la putere – înțelegem că România din anii 30 și cea din anii 60, dar și cea din anii 2010 e aceeași țară.

Ca o echipă de handbal – indiferent în ce an joacă, ea ne reprezintă și noi ținem cu ea.

Doar că diferite perioade ale dezvoltării acestei țări felul în care se dezvoltă anumite instituții, anumite categorii sociale, anumite resurse umane funcționează diferit. De ce? Pentru că țara decide să aloce resurse financiare, să-și construiască strategii de dezvoltare diferit.

Când statul n-a mai investit serios, privatul n-a reușit să compenseze

De ce câștigam aurul în 1961? Pentru că în anii precedenți, mulți ani la rând, s-a investit imens în resurse umane și infrastructură. Nu un an, doi, ci minimum 15 ani. Chiar mai mult.

Nu doar au investit, ci s-a creat o întreagă mașinărie socială complexă care a contribuit la această reușită: de la bază de selecție și competiții interne complexe, până la educație sistemică și personal ultra calificat cu acces la o infrastructură de masă.

De ce a decăzut acest sport? Pentru că nimeni nu mai investește: statul s-a retras nepermis de mult, iar zona privată nu are această putere de a reface acest sector.

Regula socială este simplă, aproape "naturală": ceea ce semeni aceea culegi. În general cam la un ciclu de 20 de ani. Pentru orice domeniu calificat: de la medic, profesor, IT-ist, meșteșugar etc. Practic noi acum începem să culegem investițiile din anii 90. Doar forța brută, necalificată nu are nevoie de investiții.

Ce am investit în anii 90? Haos, dereglementări, privatizări fără noimă, lipsă de viziune și debandadă totală, lipsa unui minim proiect de țară.

Piața muncii a fost spartă, educația și sănătatea abandonate, interesul comun s-a fărâmițat în milioane de mici particule de interese personale și de grup.

Ceaușescu a murit, dar s-a multiplicat la infinit în mici reprezentanți.

Atenție: educația, pentru că ea e baza când vine vorba de resurse umane, se construiește greu, dar se și dizolvă mai greu. Cu cât investești mai mult timp, cu atât o distrugi mai greu. Sectoarele cele mai rezistente au fost cele în care s-a investit cel mai mult și au avut un timp lung de stabilitate.

28 de miniștri ai educației schimbați în 30 de ani

Educația urăște schimbările – are nevoie de timpi stabili și investiții constante, în creștere. Și educația și sănătatea.

Când am făcut acest lucru în ultima perioadă, când am investit masiv în aceste sectoare? E destul să privim sutele de reforme haotice care au aruncat educația în aer, e destul să privim hoardele de miniștri schimbați – 28 de miniștri în 30 de ani – și e destul să vedem bugetele de avarie ale educației. Dezastru pe linie.

Anii 90 încep să dea roade. Ce am investit atunci începem să culegem acum. Istoria este nemiloasă. Și acum defilăm cu ce avem – cu resursele "necalificate". Doar "resursele necalificate" nu au nevoie de investiții. Și asta exportăm la greu – forță de muncă puțin calificată și ieftină. Atenție: și ea pe terminate pentru că nu are nici minima condiție de dezvoltare. În curând nici "căpșunari" nu vom mai avea pentru "export".

Încet, dar sigur aceste "investiții" din anii 1990-2000 vin la putere. Firește, acum sunt mult mai buni la PR și imagine. Problema e că nu te poți califica doar din imagine: trebuie să și joci pe teren.

În următoarea perioadă vom vedea cum joacă această echipă. Poate mai bine, poate mai prost. Istoria mai poate produce și surprize. Însă pe termen mediu și lung nu poți fenta. Investițiile lipsă își vor arăta cu siguranță roadele.

Echipa masculină de handbal a României ne stă mărturie.

• Cezar Nica, fost antrenor al lui Fortuneanu, îl contestă pe selecționer: „Ce-l recomandă, de l-am pus la echipa națională?”

• Radu Voina îi cere demisia lui Alexandru Dedu, după umilința „naționalei” cu obscura Kosovo: „Mai jos de atât nu ai unde să ne duci!”