De cînd sportul e un fel de a repeta antrenamente fără public în condiții de competiție, am înțeles ceva esențial. Mai întâi, cum arată manevrele cu muniție de război și, apoi, ce caută publicul pe stadion. Prima parte seamănă cu „la război ca pacea bine înarmată”. A doua parte e și mai interesantă. Pentru că distruge mitul triburilor ce găsesc pretexte de luptă în sport.
Asta susține David Papineau, filozof titrat și capturat de sport. Argumentele lui pot fi citite într-un articol scurt, publicat de Wall Street Journal – probabil ultimul ziar serios al lumii. Iar ce spune Papineau e mai ușor de înțeles și mai vizibil acum în tribunele stadioanelor goale. Pe scurt, mulțimile înnebunite de sport pot deveni violente, dar lucrul cu adevărat important e pasiunea educată. Mai clar: da, oamenii vor să își vadă echipa iubită pedepsind adversari detestați, dar tocmai asta purifică. Un meci câștigat împotriva Marelui Adversar va ușura câteva transformări civilizatoare în sufletul mulțimii.
Cum? Punînd ambele echipe pe același plan și umanizându-le. Apoi, obligând la un soi de onestitate, altfel imposibil de învățat: Barca sau Germania sau Dinamo sunt tot ce nu pot să sufăr, dar ne-au bătut pe bune. Din clipa acestei concluzii, toată lumea e legitimă și egală, chiar dacă antipatia nu dispare. Trecută cu vederea e și apariția generozității morale. Îndeobște, ea se cheamă fair-play și încolțește tot pe stadioane, unde publicul învață să accepte valoarea, trecând peste propriile dorințe.
Puteam să le dăm 8, dar nu le-am dat nici una, iar ei ne-au dat două pentru că n-avem un portar mare, iar ei au. Nu toată lumea dă în demență pe stadioane. Dimpotrivă, majoritatea vin, văd și învață ceva, fără să facă prăpăd. Chiar dacă n-o știe, de asta merge publicul pe stadion. Fanatismul e o eroare și o trădare minoritară. Publicul a fost prea mult calomniat.
{{text}}