Nu vorbim de țară, deși am putea. Să rămânem la sport deocamdată. Naționala feminină de handbal a dat tot ce putea contra Muntenegrului. Și nu a fost deloc de ajuns, ăsta e necazul.
Radicevici, Grbici, Mehmedovici. Pe bancă, Kim Rasmussen. Cunoștințe mai vechi, adversare mai noi. În zi bună, Muntenegru poate bate pe oricine. Dovadă victoria cu Norvegia la distanță de 5 goluri. România are nevoie tot de o victorie la măcar 5 goluri diferență în fața ex-iugoslavelor, nordicele țipă contra unui posibil aranjament.
În finala olimpică din 2012 de la Londra nu le-a deranjat deloc că au câștigat cu ajutorul copios al arbitrajului contra Muntenegrului. Asta este o remarcă doar ca să vedem cum mai stăm cu memoria.
Când domnul antrenor își păcălește elevele
Diferență, diferențe. Diferența dintre portari este că Nenezici, portarul adversarelor, are 7 parade reușite în prima repriză, în timp ce împreună Iulia Dumanska și Denisa Dedu nu au apărat decât una bucată aruncare.
Adi Vasile le spune fetelor că apărarea merge bine la time-out-ul din minutul 28. Radicevici și compania tocmai trecuseră în față întâia oară de la începutul meciului și cred că domnul cu plete ușor încărunțite voia pur și simplu să își încurajeze elevele. Deși rolul principal al antrenorului este să găsească soluții. Nu, apărarea nu mergea bine deloc, iar scorul de 15-15 la pauză ne ținea cumva în viață speranțele.
Ceață, încrâncenare
În schimb, funcționase decent atacul în prima jumătate a partidei. Cu o Laură Moisă pe extremă mai inspirată decât de obicei, plus o bună colaborare a Cristinei Neagu cu Crina Pintea. Pristăvița și Buceschi înscriseseră și ele, scenariu ofensiv care s-a prelungit și după pauză. Se vedea și se simțea că fetele sunt motivate. Aici e aici! Supramotivarea ca frână.
Ceață în loc de perspectivă clară. Prea multă încrâncenare și cam puțină luciditate. Asta se vede și din felul în care Neagu ratează 3 aruncări de la 7 metri. Plus una a Elizei Buceschi. Dorință brută în loc de calm.
Mingea mică este și mai mică
Crina Pintea este eliminată definitiv în minutul 40 și plânge. Plânge pentru că îi pasă și fiindcă știe că este începutul sfârșitului. Noroc cu comentariul tonic, din care aflăm că jucăm bine spre foarte bine și că doar niște mici neatenții/ghinioane, bașca forma scandalos de bună a lui Grbici și a portăriței Nenenzici ne îndepărtează de victoria aceea mult râvnită. Mingea este tot mai mică, pasele sunt lente și previzibile și se poate spune că norvegiencele și-au făcut griji degeaba. România este evident o echipă mai slabă decât Muntenegru și decât Norvegia. Greșit, România nu este o echipă. Asta este problema.
Întregirea dezastrului
Naționala de handbal a României înseamnă astăzi doar 6 jucătoare de câmp cu același echipament, plus portarii aproape invizibili. După rușinea suferită de băieți cu Kosovo, dezastrul handbalului românesc este întregit acum de fete. Lacrimile lor sunt sincere, dar nu ajută. Cu melodramă poți candida la vreun premiu cinematografic, nu la Jocurile Olimpice. Împotriva părerii multora, sportul este o activitate nu doar pentru cei cu brațul sau piciorul tare. Sportul este mai ales o probă contracronometru de inteligență lucidă.
{{text}}