Dacă o să ne treacă repede ratarea calificării olimpice, suntem buni de dus la „doftor”.
De aproape treizeci de ani scriu şi vorbesc despre handbal. Înainte de asta m-am prezentat duminicile la Sala Floreasca pentru meciuri fabuloase. După, tatăl meu mergea la masa tehnică să confirme marcatorii cu nea Vava şi doamna Dida. Amuşinând pe lângă el, primeam de la amândoi priviri fals încruntate de sub mustăţi şi păr rar. Umbre.
Am prins pe viu "efectul Maricel" şi "plutirea Stângă". Mai apoi am parcurs toate drumurile crucii naţionalei de fete, am colecţionat atâtea dezamăgiri încât, expuse, ar umple Centre Pompidou. Dar au fost şi momente, sclipiri în noapte, oaze în traversări ale deşertului care au mai spălat praful deselor prăbuşiri. Sau aşa credeam.
Ştiu, ocolesc subiectul. Dar, de fapt, subiectul e acelaşi. Am moştenit un sport uriaş. Chestia asta pare că ne deranjează din ce în ce mai tare.
One Team Show
Voleiul, hocheiul, baschetul, poloul, rugby-ul, toate admirabile, n-au extras niciodată atâta pasiune cât handbalul pentru că niciunul nu a obţinut titluri mondiale, medalii olimpice sau echivalentul lor. Toate au dat personalităţi fantastice, dar niciunul generaţii întregi de legende.
Handbalul a însemnat România în toate felurile, de la escapadele amoroase ale lui Gruia şi Gaţu până la întâlnirile cu capul plecat de la Ceauşescu. Era una dintre imaginile de forţă ale noii ţări, alături de Nadia, echipa de Cupa Davis, Patzaichin sau o mână de atlete.
Dar, spre deosebire de celelalte, era lipsit de crispări, convivial, apropiat de oameni, lesne de înţeles şi reprodus, dovadă terenurile multe din şcoli la vremea aceea. Aşa s-a implantat în suflete. Fără ghiuluri peste cap după aterizări, fără fiţe, fără "pastiluţe". Simplu, adevărat, surâzător. Mulţi au adormit îmbrăţişaţi cu el. Astăzi se trezesc cu un schelet în pat.
Perfecta pregătire a ratării
E timpul să o recunoaştem: nu ştim ce să facem cu handbalul. A devenit o pacoste. E plin de oameni şi gol de rezultate. Şi totuşi, de fiecare dată credem că se va întâmpla ceva. Ratarea Jocurilor Olimpice din acest week-end e o normalitate, dar nu ne-am putut abţine să ne facem iluzii. Faptul că mai agăţăm din an în Paşti câte o medalie (de bronz) ne prelungeşte păcăleala.
De fapt, nimic esenţial nu se schimbă. Singurul lucru nou e apetenţa comunităţilor locale de a plăti din banii contribuabililor salarii consistente jucătoarelor străine care mai apoi ne fac figura cu naţionala, cum s-a întâmplat în Muntenegru.
Serviți lozinci!
O, da, şi mai apoi ne consolează, ne şterg lacrimile şi se întorc repede la carpatina ţâţă publică! Nu-i vina lor. Nimic de blamat. Dar sistemul arată aşa: primăriile şi CJ-urile le dau bani, ele nu fac mare performanţă cu cluburile româneşti care, în schimb, le pregătesc destul de bine pentru ca ele să ne trimită la plimbare când se împart biletele pentru Tokyo.
Iar fetele noastre, plătite încă şi mai bine, ne servesc mereu lozinci. Şi uite aşa oscilăm între fals patriotism şi real masochism.
Dobânda minimă
Există o singură ieşire din acest perpetuum imobile: resetarea totală! Fără lacrimi, fără cuvinte mari, fără slabe de înger şi tremurătoare de mână, fără priviri în ceaţă. Fără nimic din ce nu e complet asumat, perfect responsabil, total lucid. Doar umilinţă.
Am ajuns nişte nimeni, să ne comportăm ca atare! Între minutele 37 şi 44 ale meciului cu Muntenegru s-a întâmplat aşa: ratare Moisă de pe extremă, ratare Neagu 7m, eliminare Polocoşer, roşu Pintea, dublă ratare Buceschi 7m, ratare Neagu 7m. Şi gata. Cortina. Restul sunt vorbe, oftaturi, priviri în gol. Aici suntem.
Handbalul nu e un blestem, nu e ruda bolnavă pe care o îngrijeşti din obligaţie. Ar trebui să fie o bucurie, o pasiune, un foc, un loc de deşteptat nu de adormit sinapse.
Să rămână cine poate asta! Nu vă supăraţi, dacă tot jucaţi pe banii noştri, măcar plătiţi-ne înapoi dobânda minimă: decenţa de a nu ne mai păcăli!
{{text}}