Vrem un lider. Stanciu e bun?

Nicușor e de-acum Nicolae sau măcar Nicu. La aproape 28 de ani, ar trebui să fie conducătorul din teren al „tricolorilor”.

Nu există echipă națională fără un veritabil șef din teren. Nici echipă de club fără cineva în această distribuție nu există, dar în cazul selecționatelor nevoia de lider cu crampoane e parcă și mai presantă. Loturile naționale se întâlnesc rar, la câteva luni odată, în componență oarecum variabilă și de aceea trebuie ca unul dintre locurile din vestiar să fie înălțat măcar cu o palmă față de celelalte. Pe el ar trebui să se așeze temeinic de acum înainte, pentru câțiva ani buni, Nicolae Stanciu.

De-a lungul vremii

N-are rost să coborâm în istorie până la Apolzan sau Gheorghe Constantin, mai sunt doar puțini care i-au prins jucând pentru România. Dar putem vorbi de Mircea Lucescu și de Cornel Dinu, de Liță Dumitru și de Puiu Iordănescu, de Ștefănescu și Balaci, de Hagi și Gică Popescu, și putem veni chiar și spre Chivu și Mutu, deși generația lor nu ne-a prea dat prilejul să ne bucurăm. Sunt exemple de personalități autentice, puternice, de oameni a căror dimensiune fotbalistică, dar și intelectuală, le oferă dreptul de a-i conduce pe ceilalți. Cu riscul asumat al unui șablon, de a demonstra prin exemplul personal că sunt adevărații conducători ai grupului.

Copilul de pe „Meazza”

Prima banderolă notabilă din cariera lui Stanciu a fost cea de la Milano, contra Interului. Avea doar 19 ani, iar Adrian Porumboiu i-a pus-o pe braț, într-un fel de gest romantic, de turnir medieval. Prin preajmă erau Wesley, Sânmărtean, Dani Coman, Marius Niculae. Probabil că au fost contrariați, însă gestul patronului vasluian l-a motivat pe Nicușor (la 19 ani încă i se putea spune așa), care a făcut un meci foarte bun, într-un 2-2 de efect pe terenul Interului. Dincolo, banderola stătea pe brațul lui Javier Zanetti, care-i putea fi tată, la 39 de ani. Simpla strângere de mână dinainte de meci, schimbul acela de fanioane, trebuia să rămână pentru Stanciu reperul carierei.

Primăvara dinspre Praga

Au trecut de atunci aproape nouă ani. Stanciu a ajuns un jucător bun și important, atât cât îți permite cetățenia română accesul la acest statut. Golurile lui de la Slavia se duc mereu pe prima pagină, la fel și calificările cu Slavia în primăverile europene. E nevoie de o primăvară și la echipa națională, chiar dacă afară e încă prea frig pentru sfârșit de martie și uneori mai fulguiește. Stanciu trebuie să-și asume acest rol, iar colegii trebuie să-i ofere rangul de lider al lor.

Nu doar banderola

Axiomatic, căpitanul echipei naționale a României e Vlad Chiricheș. Dar a fi liderul din teren nu înseamnă neapărat a purta și banderola. Ea se afla de cele mai multe ori pe brațul lui Piet Keiser, deși liderul evident al lui Ajax era Cruyff. Alt exemplu: Pele n-a fost căpitanul Braziliei 1970, rolul revenindu-i fundașului dreapta Carlos Alberto. Nici Cruyff, nici Pele n-aveau nevoie de banderolă ca să fie căpitani. Erau masculii alfa ai haitei, scutiți doar de oficiul de a face schimb de amabilități la începutul meciurilor. Restrângând dimensiunea scării, Stanciu trebuie să le preia exemplul, măcar și numai pentru că nimeni din actualul lot al României nu poate interpreta mai bine partitura. Poate că Nicolae are încă nevoie de sufleur la câteva replici, însă după câteva repetiții va fi obligatoriu să intre nestingherit și nonșalant în pielea personajului.