Dor de Lăcătuș

Dacă aș fi Mirel Rădoi, aș ruga videospecialistul FRF să ia la mână meciurile Stelei și ale Naționalei de acum vreo 30 de ani și sa îmi facă un montaj cu Marius Lăcătuș. Nu cu golurile, sprinturile sau centrarile sale, ori cu inimitabilele căderi în careu, ci cu prima acțiune marca Lăcătuș din orice meci. De regulă, după primul fluier, Fiara căuta din priviri cel mai al dracu adversar căruia îi aplica un tackling de bun venit pe teren. Lăcătuș era un bărbat printre sportivi.

A trebuit să așteptăm ieri seară vreo șaptezeci de minute pentru a vedea un român decis să nu mai tolereze ”măgărușul” la care eram supuși de nemți. George Pușcaș a fost primul care a zis ”stop”, s-a dus la Kimmich, căruia i-a reamintit că fotbalul este totuși un sport de contact. Până atunci am avut impresia că ai noștri sunt mai degrabă fanii nemților, decât adversarii lor, iar slalomul lui Leroy Sane de la jumătatea reprizei a doua, a fost momentul culminant al fotbalului admirativ practicat de naționala noastră pe faza defensivă. 

Urlam în fața televizorului ”opriți-l fraților, dați-i una peste picioare, e prea mult”, dar ai noștri, nimic. Problema mare nu este că unul mai rapid a trecut prin dribling de unii mai lenți, ci că nimeni nu a avut capacitatea de a sesiza pericolul și de a-și asuma un fault tactic, cu riscul unui galben. Parcă le era rușine să se atingă de vedeta cu aer de gazelă de la Bayern.

După ultimul fluier al lui Turpin era 1-0 pentru ei și 10-10 raportul faulturilor, iar noi trăiam cu impresia că puteam mai mult, doar pentru că la sfârșit am avut niște momente mai bune pe fondul nesiguranței nemților. Pentru că, oricât de impresionanți ar fi, adversarii de ieri încă poartă în minte rușinea istorică din Spania, iar finalul ne-a arătat o Germanie șovăielnică.

Un semn mare de întrebare după ce am urmărit România în compania unei naționale mai bune: care mai sunt calitățile fotbalistului român? Ne-am lămurit că nu agresivitatea. Ea lipsește cu desăvârșire. Forța, nu mai spunem. M-am temut sincer pentru Ianis în momentul în care Rudiger l-a azvârlit în afara terenului. Bine, Rudiger făcuse cam același lucru și cu Luis Suarez cu vreo două săptămâni înainte in Chelsea – Atletico, deci ce șanse să aibă Hagi al nostru? 

Dar cu tehnica cum stăm? I-am văzut pe Stanciu și Marin încercând să strecoare mingea printre picioarele nemților la marginea careului lui Niță, iar în secunda următoare nu mai știam de unde vine pericolul, pentru că mingea era din nou la ei. Aia nu e tehnică, e lipsă de soluții și inconștiență. 

În fotbalul modern nu ai timp, iar noi intram în criză de idei cum se înumlțea numărul tricourilor negre din jumătatea noastră, fiind incapabili să depășim cu pase presingul german. Pur și simplu nu aveam tehnică pentru așa ceva. Și ne-a mai lipsit ceva, fără de care nu poți practica sport la cel mai înalt nivel, încrederea, forța mentală. A fost ingredientul surpriză al tineretului la Euro 2019 unde României nu i-a păsat pe cine are în față. Kimmich, Goretzka, Gundogan sau Gnabry nu sunt însă Eggestein, Dohoud sau Waldschmidt, cu care Pușcaș & Co s-au duelat la Bologna, iar băieții noștri nu au părut pregătiți pentru a se debarasa de complexul echipei mici. 

Exact asta cred că a încercat Rădoi să facă prin formula de start de ieri, să le insufle curaj, doar că atunci când fotbaliștilor tăi le lipsesc agresivitatea, forța, tehnica și moralul de competiție, poate că e mai bine să încerci varianta strămoșească a autobazei, că doar știm ce se întmplă cu capul plecat în fața sabiei.