Când începe declinul unui antrenor? Și de ce?
Să luăm exemplul lui Mourinho, antrenorul exploziv care, în 2004, la 42 de ani, arunca în aer establishmentul fotbalului mondial, câștigând Liga Campionilor cu un FC Porto lipsit de mari vedete. Autobotezat The Special One, portughezul și-a pus rapid amprenta asupra fotbalului prin stilul său pragmatic care a generat performanțe consistente: 5 titluri în Anglia, Italia și Spania, plus încă o Ligă a Campionilor și o Europa League, alături de alte 11 trofee domestice de rang secund.
Mourinho e acum o legendă a fotbalului mondial, dar și legendele intră într-o stare de reflux. În 2014, cariera lui - până atunci ireproșabilă - a început să producă rateuri. Mai întâi, a fost un sezon teribil cu Chelsea, demiterea, a venit apoi ocazia redresării, însă, după alți doi ani și jumătate cu gigantul Manchester United, Mourinho n-a mai putut câștiga un campionat.
Adus de Tottenham cu gândul secret de a se lupta la titlu, managerul de 58 de ani pare, însă, că nu mai are resursele pentru a produce performanțele energice de acum aproape două decenii. Specialiștii s-au întrebat care e cauza pierderii acelei atingeri magice, dar nimeni nu are răspunsul exact. Poate de vină e faptul că Mourinho nu vrea să se schimbe, poate e blazarea, poate e vârsta - deși Hodgson o ține pe Crystal Palace în viață la 73 de ani - sau poate de vină sunt generațiile de tineri fotbaliști care nu se mai sensibilizează la discursurile napoleoniene ale lui Mourinho.
Tot la 58 de ani și tot în declin e și Mircea Rednic, în felul lui un copil-minune al antrenoratului românesc. În 2003, după nici trei ani de meserie, fostul fundaș câștiga un titlu neașteptat cu Rapid, performanță pe care o mai reușise în era modernă a Giuleștiului doar mentorul său Mircea Lucescu. Brusc, Rednic devenea un tip căutat, un antrenor care putea închega echipe capabile să joace un fotbal și eficient și plăcut ochiului. Felul lui de a intra în mintea jucătorilor avea ceva din Mourinho, chiar dacă uneori antagonizarea intenționată a doi sau trei concurenți pe un post, cu scopul de a scoate maximum de la ei, a dus la cimentarea poreclei de “Strâmbul”.
Cu un stil aproape machiavelic, Rednic și-a manipulat și și-a divizat jucătorii pentru a-i conduce, pentru a-i înrăi, dar stilul său nu i-a permis niciodată să stea la un club mai mult de un an și șapte luni. Vârful carierei a fost în 2007, când un Dinamo galactic pentru Liga 1 câștiga campionatul și juca barajul pentru Liga Campionilor. De atunci, în viața profesională a lui Rednic a început un declin lent, apoi tot mai pronunțat, o perioadă în care a plecat din vestiare după certuri grave cu jucătorii și în care a mai câștigat doar o Cupă, în Azerbaidjan (2011), cu Khazar Lankaran.
Cu un ochi mereu aplecat și la posibilitatea de a profita financiar de pe urma transferurilor, Rednic și-a derulat o cariera decentă, uneori chiar și în momente personale dificile, cum a fost episodul operației de tiroidă din urmă cu doi ani. Cumva, ofertele au continuat să vină, iar ultima a surprins pe toată lumea. În ciuda înțepăturilor din trecut, Hagi i-a dat pe mână lui Rednic opera la care a lucrat obsesiv din 2009.
Totul urla a incompatibilitate. Miza lui Hagi o reprezentau tinerii, Rednic are mereu câțiva mercenari numai buni de adus, Hagi controla vestiarul cu o mână forte și cu ședințe furtunoase de două-trei ore, Rednic are arta divizării și controlului, Hagi vrea un fotbal ofensiv, Rednic n-a mai construit de mult o echipă ofensivă. Rezultatele au confirmat lipsa de chimie.
În după-amiaza asta, la Botoșani, Viitorul a pierdut și ultima șansă de a merge în play-offul Ligii 1 după un joc în care singura direcție a fost spre poarta lui Căbuz. Cu doar două victorii din 16 meciuri, Rednic e într-o criză profesională profundă, iar urmarea firească ar fi demiterea. Tot într-o criză profesională pare, însă, și Hagi. Dintr-un motiv inexplicabil, fostul decar al naționalei a intrat într-o incapacitate de acțiune atât de nespecifică lui. Patronul Academiei și Viitorului a făcut un pas în spate, iar sub ochii săi se petrece ceea ce aduce mai degrabă cu o șocantă schimbare de ADN. Echipa a îmbătrânit, tinerii nu mai răsar în același ritm din anii precedenți și la Ovidiu urmează al doilea sezon la rând fără play-off.
Rednic probabil că va pleca și, în ciuda evidențelor, va continua să mai atragă oferte și în sezoanele care vor urma, timp în care va mai influența cariera fiicei sale impresar cu câteva zeci de mii de euro în conturi. Declinul carierei sale pare a fi generat de incapacitatea de a se adapta fotbalului modern, de refuzul de a-și potrivi metodele cu psihologia jucătorilor crescuți în era digitală.
Ce se va întâmpla, însă, cu Gică Hagi? Misterioasa sa retragere nu are până acum nicio explicație confirmată. Unii au vorbit despre - Doamne, ferește! - o problemă de sănătate, alții spun că Hagi e dezamăgit de modul în care cumnatul său Gică Popescu a influențat managementul proiectului Academiei, multe voci vorbesc despre o resemnare în fața resurselor și progresului incredibil al academiei FCSB.
Indiferent de cauză, ieșirea lui Hagi din decor e o pierdere. Chiar dacă s-a pierdut uneori în asocieri cu personaje ciudate și într-un mod destul de inflexibil, cu tente retrograde, de a manageria un proiect legat de copii, energia sa a angrenat niște rotițe fără de care fotbalul românesc ar fi fost acum un bătrân anchilozat și senil, depozitat de rude într-un azil dărăpănat.
{{text}}