Pe 5 aprilie 1975, în Trivale era programat derby-ul FC Argeș - Dinamo. Un meci între două echipe excelente și disputat într-o atmosferă încinsă, creată de cei peste 20.000 de spectatori din tribune.
Gazdele au început în forță, Dobrin și Radu II au făcut repede 2-0, apoi „dubla” lui Dudu Georgescu a restabilit echilibrul pe tabelă. În minutul 70, când piteștenii luau cu asalt careul bucureștenilor, antrenorul Dumitru Nicolae Nicușor a luat o decizie surprinzătoare.
L-a scos pe experimentatul Sandu Gabriel din centrul defensivei roș-albe și a aruncat în luptă un puști total necunoscut, care răspundea la numele de Ion Marin. Împlinise 20 de ani cu doar câteva zile mai devreme, pe 25 martie, însă în respectiva partidă a evoluat cu atâta dezinvoltură încât l-a determinat pe cronicarul ziarului Sportul, Gheorghe Nicolaescu, să-i acorde nota 7 și să-i laude prestația în câteva rânduri.
5 titluri de campion(1975, ’77, ’82, ’83, ’84) și 2 Cupe ale României (1982, ’84) și-a trecut Ion Marin în CV
S-a terminat 2-2, iar fotbalul românesc avea să câștige unul dintre cei mai aprigi fundași ai anilor ’70-’80. Un fotbalist care a cunoscut gloria la clubul din Ștefan cel Mare, nu și la prima reprezentativă, unde nu are nici măcar o selecție! La 46 de ani de la debut, „Săpăligă” vorbește fără ranchiună despre regretul carierei. Totuși, nu poate uita cum era ignorat de selecționeri, deși prin Europa se duela cu nume uriașe de la formații ca Inter Milano, Real Madrid, Liverpool ori Hamburg.
- Bună seara, domnule Ion Marin! Ce mai faceți?
- Slavă Domnului, bine.
- O să trecem direct la subiect, data de 5 aprilie 1975 vă mai spune ceva?
- Sincer? Nu prea, au trecut atâția…
- Atunci ați jucat pentru prima oară în tricoul lui Dinamo, într-un meci oficial.
- Aaa, da. La Pitești, nu?! Cum am putut să uit?!
- Vreo amintire deosebită de la acea partidă?
- Vă dați seama, emoții imense, nu știam că nea Nae Nicușor o să apeleze la mine. Dinamo avea atunci o trupă formidabilă, cu Dinu, Lucescu, Dudu, Sătmăreanu, Radu Nunweiller, Cheran, Deleanu… Bine, nici Argeșu’ n-avea echipă rea. În atac erau Troi, Radu II și Jercan. Plus Gicu Dobrin la susținere. În zi bună, ăștia te zăpăceau! Cred că nu e greu de intuit ce fiori m-au trecut când antrenorii mi-au zis să mă dezechipez și să intru pe gazon.
- V-ați descurcat onorabil, apoi ușor-ușor v-ați câștigat locul de titular.
- Și sunt mândru de asta. La 20 de ani îmi făceam loc într-un prim „11” cu atâtea nume grele.
- La început, nu jucați numai în centrul defensivei.
- Așa este. Era și greu, acolo făceau legea Șoni Sătmăreanu și Sandu Gabriel, oameni de națională, cu mare experiență. Jucam de regulă mijlocaș central și trebuia să am grijă de cei mai buni jucători ai adversarilor. De la UTA, de exemplu, trebuia să-l marchez pe Domide. De la Timișoara, pe Dembroschi. De la Iași, pe Simionaș. Și tot așa.
- În toamna acelui an, 1975, Dinamo a dat piept în primul tur al Cupei Campionilor Europeni cu marele Real Madrid.
- Da, ăsta a fost mai mereu „norocul” lui Dinamo, pica numai cu coloși… Revenind la duelul cu Madridul, vă puteți închipui ce a simțit un copil de 20 de ani când a intrat pe „Santiago Bernabeu”? Și când se uita în partea cealaltă a terenului și-i vedea pe Santillana, pe Breitner, pe Netzer, pe Camacho, pe Pirri, pe Del Bosque… Am cedat atunci fără drept de apel, dar în acele vremuri era aproape imposibil pentru o echipă românească să elimine un imperiu precum Realul.
- Lucrurile s-au schimbat totuși la începutul anilor ’80, când au început să apară și marile succese continentale.
- Da, însă totul la capătul unui proiect la care s-a muncit ani de zile. Azi cine mai are răbdare 2-3 ani?! Toți vor rezultate imediat. Țin minte că tocmai pentru a căpăta experiență internațională mergeam la o mulțime de turnee „afară”, unde întâlneam formații tari de tot. La început ne dădeau cu terenul în cap, apoi ne-o dădeam cu ei, cum se zice, după care am început să-i batem și noi.
- Așa a apărut marele succes cu Inter Milano, din toamna lui ’81, sau campania fantastică din stagiunea ’83-’84, când Dinamo a ajuns în semifinalele CCE.
- Exact. Apropo de uluitoarea victorie cu Inter, 3-2 la București după 1-1 la Milano, despre care nu se prea vorbește când se enumeră calificările istorice. Păi, italienii aveau atunci 5-6 din titularii squadrei azzurra, care în anul următor avea să devină campioană mondială! Despre Hamburg, ce să mai zici?! Abia luase Cupa Campionilor! Iar Liverpool avea s-o câștige chiar în sezonul în care ne-a eliminat pe noi…
- Apropo de aceste partide memorabile, e vreuna care v-a rămas la suflet în mod deosebit?
- Mi-ar fi imposibil să aleg una! De altfel, fiecare meci în care am îmbrăcat tricoul lui Dinamo a reprezentat ceva special pentru mine.
- Nu e un slogan, un clișeu?
- Nu, chiar nu este! Eu așa am fost educat, spiritul dinamovist despre care se tot vorbea, că acum nu știu cât mai e valabil, nu era o vorbă în vânt. La Dinamo nu apucai să joci oricum.
- Acum…
- Ce să mai discutăm despre acum?! Mai e cineva în club care să știe ce înseamnă acest spirit?! Există vreun plan, vreo idee?! Chiar nu doresc să mai detaliez subiectul, că iar îmi sar „cunoscătorii” în cap și doar de asta nu am chef.
- Revenind la cariera dumneavoastră de fotbalist, care a fost atacantul cel mai greu de strunit?
- Și aici e dificil să aleg… Altobelli sau Rush? Dalglish ori Tony Morley? Morley ăsta poate că azi nu mai spune mare lucru, dar în ’82, când am dat noi peste Aston Villa, era o zvârlugă incredibilă. Sufletul ni l-a scos, nu alta! Apropo de Villa, o altă câștigătoare de Cupa Campionilor cu care Dinamo a trebuit să joace prin Europa…
- Dar din România?
- Aici cred că o să mă opresc la un singur nume: Cămătaru. Ce calități avea Cami, Doamne! Vârf de clasă mondială!
- Cum se face că un om care s-a descurcat cu Altobelli, Rush ori Dalglish nu are niciun meci la prima reprezentativă?
- Da, e un mister pe care n-am izbutit niciodată să-l deslușesc. Sigur, când eram eu în formă și poate aș fi meritat să joc la națională, pe postul meu erau un Sameș, un Costică Ștefănescu, un Gino Iorgulescu, toți fundași extraordinari. Totuși…
- Totuși?
- Mă gândesc dacă nu puteam să primesc și eu o șansă? Măcar într-un amical sau la o partidă mai puțin dificilă.
- N-ați fost nici convocat?
- Ba da, de două ori, pe timpul lui Piști Covaci. Însă nici rezervă n-am fost, am văzut respectivele meciuri din tribună.
- În cei mai buni ani ai dumneavoastră, la începutul deceniului 8, selecționer era Mircea Lucescu, un dinamovist. De ce credeți că și el v-a evitat?
- Habar n-am! Nici n-am discutat vreodată pe tema asta. Știți cum e, fiecare antrenor cu preferații lui. Mircea miza în special pe Gino și pe Costică, apoi pe Ando... Așa a fost să fie.
- Un alt moment tulbure din cariera dumneavoastră, despărțirea de Dinamo, din decembrie 1984. Aveați 29 de ani, cu câteva luni mai devreme jucaserăți titular în ambele manșe cu Liverpool, din semifinalele CCE, nimic nu părea să anunțe „divorțul”.
- Să vă spun încă una, poate mai tare decât toate. În acel an, 1984, fusesem declarat cel mai bun fotbalist al lui Dinamo! În revista clubului, care urma să apară la final de decembrie, zâmbeam fericit pe prima pagină. Când s-a decis să fiu trimis la Oradea, la schimb cu Zare, șefii și-au dat seama de ciudățenie și au retras o parte din tirajul revistei. Pe care au tipărit-o din nou, de astă-dată cei mai buni fiind declarați trei jucători: eu, Moraru și Augustin. Multă lume s-a întrebat atunci de ce Dinamo renunță la cel mai bun om al ei…
30 de partidea disputat „Săpăligă” în cupele europene, toate cu Dinamo
- Ne întrebăm și noi, după 37 de ani. Ați găsit răspunsul?
- După înlăturarea lui Dinu, conducătorii lucrau deja pentru Lucescu. Cum Mircea îl plăcea mult pe Zare, pe care l-a inclus și în lotul pentru Euro ’84, s-a ajuns la sacrificarea mea. Vă dați seama, bine nu mi-a căzut, dar pe atunci ordinele nu se discutau, se executau!
- Ați jucat un an la FC Bihor, după care ați ajuns la Victoria.
- Și atunci am ascultat un ordin, altfel n-aș fi plecat de la Oradea, unde m-am simțit excelent. Victoria avea o situație dificilă în clasament și trebuia salvată. Am evoluat în returul ’85-’86 acolo și am îndeplinit misiunea.
- După care ați ajuns la Rapid.
- În vara lui ’86 a fost un schimb în trei. Eu am fost trimis la Rapid, Rada a plecat din Giulești la Craiova, iar Cămătaru a lăsat Bănia pentru Dinamo. Bine, eu mi-aș fi dorit altceva atunci…
- Ce anume?
- Le-am zis celor care au decis această combinație că aș prefera să merg eu direct la Craiova la schimb cu Cami. Atât mi-a trebuit! „Ai înnebunit?! Cum să întărim o rivală în lupta pentru trofee?! Îți bați joc de noi?!”, mi-au sărit ei în cap. „Păi, dacă nu mai sunt bun, că de-asta ați renunțat la mine, de ce vă faceți griji?!”, am îndrăznit eu să le dau replica. Mi-au tras o înjurătură și m-au dat afară din birou. Pe timpurile alea era greu să te opui unor ordine ale șefilor Miliției, Securității…
- În Grant ați avut probleme din cauza trecutului dinamovist?
- Nu, am fost primit bine și m-am simțit minunat. Asta până mi s-a întâmplat nenorocirea…
- La ce vă referiți?
- Înaintea unei confruntări cu Sportul, chiar la încălzire, am suferit o ruptură a tendonului ahilian. M-am operat la Spitalul Foișor, dar, din păcate, ce a urmat a fost de groază. Rana mi s-a infectat în asemenea hal încât se punea problema tăierii piciorului stâng. La 31-32 de ani, puteam rămâne infirm!
- Cine v-a salvat?
- Profesorul Burghelea, Dumnezeu să-l ierte!, că a murit între timp. Fără priceperea dânsului, acum aș fi fost fără un picior…
- Logic, ați spus adio fotbalului la o vârstă la care alții semnează contracte pe 3-4 sezoane.
- Am mai jucat puțin la Pandurii, în „B”, unde mersesem cu Ilie Balaci să încercăm să-i promovăm.
316 meciuri și 7 goluriare Ion Marin în prima divizie, în tricourile lui Dinamo (aprilie 1975-decembrie 1984), FC Bihor (ianuarie-decembrie 1985), Victoria (ianuarie-iunie 1986) și Rapid (iulie 1986-mai 1987)
- Practic, cariera dumneavoastră a fost relativ scurtă, doar un deceniu la nivel înalt, dar plină de satisfacții și de evenimente de tot felul. Cum l-ați caracteriza pe jucătorul Ion Marin în trei cuvinte?
- Serios, ambițios, loial.
Poate că am pierdut destule în carieră, însă n-am renunțat niciodată la o anume verticalitate. Oamenii corecți, verticali, nu sunt mereu apreciați, sunt la modă coloanele flexibile, ca să nu zic mai multe…
- Ion Marin
{{text}}