Despre mângâiatul pe creștet la români, adevăratul nostru sport național
România a pierdut meciul de baraj în fața Italiei, 1-3, și a retrogradat din Grupa Mondială a Billie Jean King Cup, fostă Fed Cup. Așa se petrec lucrurile în sport, unii pierd, iar alții câștigă. Și gata, punem punct articolului și mergem la treburile noastre. Sau la culcare.
Emoția filtrată patriotic
Sau poate nu. Căci partea interesantă de-abia acum începe, iar universurile paralele încetează să mai fie doar o teorie a fizicii. Ia să vedem, cum digerăm eșecul? Cu luciditate sau sentimental? Cu un ochi critic sau cu unul înlăcrimat? Facem, cum grăiește nemuritorul clișeu, înmormântare la înfrângere?
Nici vorbă, am trecut la nivelul următor. Acolo unde abundă emoția filtrată patriotic și se doinește din cavalul preaplinului sufletesc. Acolo unde mângâiatul pe creștet a devenit disciplină națională.
Haide! Bravo, nu-i nimic!
Citești declarațiile, auzi comentariile la cald. Și te suspectezi că ești neadecvat. Asta în cel mai bun caz. Defetist, negru în cerul gurii. Când reclami o sumă de alegeri greșite, ți se spune că nu stăpânești fenomenul.
Unde tu ai văzut strânse laolaltă superficialitate, crispare, oboseală, lipsă de atitudine, iar absolutul indicațiilor tactice ale căpitanului-jucător variază între "haide!" și "bravo!" sau "nu-i nimic!", alții omagiază munca dusă până la sacrificiu. Tot aceștia văd mugurii speranței și adulmecă binele care va veni el odată și odată!
"Miki", obsesie sau fixație?
Dar am luat bătaie, cutezi să observi, în fața unei Italii care cântărește greu doar la cântar. Chiar așa, cu o națională a României văduvită de prezența celor mai bune jucătoare (care accidentate, care date lovite), cineva trebuia să înțeleagă că Gabi Ruse trebuia titularizată din prima zi, dar mai ales că Mihaela Buzărnescu nu trebuia titularizată deloc. De ce? Simplu și nu pentru celebrele-i derapaje verbale.
Cu tot respectul pentru felul în care și-a construit cariera personală, iar acum pentru strădania de a și-o reconstrui, "Miki" nu este om de echipă. Luptă, dă din mâini și din picioare, dar este într-o ceață permanentă. Este atât de greu de înțeles, dragi rapsozi ai înfrângerilor, că nu are psihic de concurs și că nu știe să se pună în slujba echipei? A clacat acum, s-a petrecut la fel la semifinala cu Franța, contra Carolinei Garcia, în 2019. Construiește ceva, apoi risipește dublu. Programul ei în joc este absența programului.
Căpitanul jucător nejucător
Un talent nestrunit este o bombă cu ceas pentru echipă. Mai devreme sau mai târziu, tot face "Buum!" Deci, să fie clar, Bum-Bum Buzărnescu a contribuit decisiv la pierderea meciului cu Italia, dar nu a fost singură în această întreprindere. Conjunctural, Monica Niculescu a ajuns căpitanul echipei. Până aici nicio vină, dimpotrivă. Și-a asumat un rol pentru care nu este încă pregătită.
În succesiune logică, deci probabil din teamă, Monica s-a dovedit a fi căpitanul-jucător care alege să fie nejucător. Întrebare sinceră și nu neapărat de cișmigist. De ce nu a intrat ea împotriva Elisabettei Cocciaretto? Putea fi sfătuită de cineva din cohorta aceea de treninguri roșii ascunse în spatele măștilor, care a interpretat excelent rolul de galerie.
Dincolo de o constanță, un echilibru și o experiență de concurs mult peste ale lui "Miki", aș paria că numai slaisul acela de forehand al Monicăi ar fi distrus-o psihic pe italiancă.
Fericiți cei cu partea plină a paharului
Poate că în ipoteza unei improbabile victorii a Mihaelei Buzărnescu, Niculescu ar fi intrat în meciul decisiv de dublu. Nu a mai fost cazul tocmai pentru că nu a înțeles să mai încerce să salveze ceva cât se mai putea. Așa că ne scăldăm în presupuneri și ne scufundăm în scenarii negre privind viitorul. Nu toți, doar o parte.
Ceilalți, apostolii bornei pozitive, acești somelieri ai poșircii vândute ca vin de colecție, simt că și-au îndeplinit misia. În fond, ce este minciuna dacă nu opțiunea de a vedea mereu partea plină a paharului? Doar nefericiții își potolesc setea cu adevărul, partea goală a paharului.
{{text}}