Investigațiile pe care s-a construit documentarul Colectiv au plecat dintr-o redacție de sport. Deci e normal să se-ncheie cu un titlu de tribună: „Am jucat ca niciodată, am pierdut ca-ntotdeauna". Dar chiar am pierdut?
Nu ma pricep la cinematografie - deși n-aș avea nevoie de VAR ca să spun că în scenele de final s-a turnat cam mult PR pentru VV. Așa că nu pot cântări cu ochi de critic specialist compoziția tehnică a filmului sau justețea alegerii Academiei Americane de Film.
Însă trăiesc de-o viață în redacții și pot spune că documentarul Colectiv a fost unul dintre cele mai bune lucruri care i se puteau întâmpla meseriei noastre. Industria cinematografiei românești n-a căpătat niciun Oscar, dar presa s-a ales cu un premiu invizibil.
O profesie cu reputația erodată, ce își târăște zdrențele ca Michael Jackson în Thriller, avea nevoie de lupa acestui film, prin care publicul să vadă că adevărul nu pică din cer, că îți trebuie pricepere să-l afli și încăpățânare să-l pui pe prima pagină.
Tolo pe vremea când mai știa câți jucători are o echipă de fotbal. Adică înainte să se dedice total investigațiilor
Oamenii nu sunt interesați de măruntaiele meseriei noastre. Iar noi ne facem treaba de ziariști fără să așteptăm aplauze. Bine, de multe ori nici nu le merităm, că nu ținem greutatea Universului pe umeri. Dar, cum ziceam, știm că meseria e nepopulară.
Tocmai de aceea, insistența lui Tolontan de a întoarce spre profesie, nu către el personal, majoritatea privirilor atrase de Colectiv ne-a făcut pe toți să ne simțim inconfortabil. Din redacție, mai toți l-am privit chiorâș. Băi, dar nu ți-a ajuns că ne-ai acrit atâta vreme cu investigațiile alea care se potriveau în Gazetă ca bocancii la piscină? Acum vrei să ne scoți iar la înaintare, să ne înjure lumea tot pe noi?
Tolontan continua să vorbească despre puterea presei, despre nevoia de ziariști onești, despre eforturile redacțiilor bune. Ăsta e adevăratul Oscar al lui Tolo: felul în care s-a pus la picioarele profesiei. Iar noi bombăneam.
Cu timpul însă, ne-au copleșit respectul și admirația cu care întâmpinau reușitele acestei redacții zeci de colegi de la titluri mari de-afară, din Italia sau Australia, din Franța sau Brazilia, din India sau China.
Stai! Deci atâția oameni de top sunt impresionați de cum se face profesia asta aici, în România, și noi ne lăsăm uneori turtiți când sub un nickname caraghios se postează pe site un comentariu gen "ba prostilor, plecati acasa ca sunteti varza baaaaa"?!
Nu, mulțumim. E ok, ne simțim bine aici, în ciorba asta de hate-speech și reverențe, deci nu plecăm. Ba chiar îi așteptăm și pe alții să ni se alăture, pentru că tinerii continuă să vină spre această profesie complicată și imperfectă.
Înainte vreme, veneau să fie Chirilă sau Cupen, poeții redacțiilor romantice. După aceea, au venit și vin să fie Ioaniţoaia sau Tolontan, Geambașu sau Lumi Paul, Udrea sau Ștucan, Jumătate sau Gafiuc sau Cristi Preda.
De la Ioanițoaia au învățat că „nicio muncă nu e în zadar" și de la Tolontan că „publicul are nevoie de claritate și de onestitate".
Iar de la toți ceilalți și unii de la alții învață să facă teren, să scormonească prin arhive, să fie exacți, să emoționeze, să fie ai dracu', să reconstruiască puzzle-uri din frânturi de informații scoase cu cleștele, să relateze imparțial, să nu amestece faptele cu opinia, să rectifice când greșesc, să fie onești, să se oftice când ratează o „exclusivă", să facă slalom printre interese și presiuni, să stea mii de ore cocoșați peste niște laptopuri la "ediții", să caute panicați câte o priză în mijlocul interviului vieții, „ahh, rămân fără baterie, vă sun eu imediat înapoi", să facă planton în ploaie pe vreun stadion prăpădit ca să consemneze la final fițele unui puștan cu Bentley, "n-a vrut sa declare nimic".
Gata, în București se crapă de ziuă, iar ceremonia de decernare a Oscarurilor își consumă ultimele secvențe, într-o atmosferă stranie. Pandemia nu i-a lăsat nimic glamour sau impunător, parcă e Gala Firmelor Mici și Mijlocii din Găești.
România n-a luat nicio statuetă, pare a fi un fel de preview al Jocurilor Olimpice, important e că s-a participat. Pentru presa de oriunde, important e că s-a făcut „Colectiv". E o oglindă corectă, în care ne putem uita cu încredere și optimism, mândri de profesia noastră.
Ah, a mai intrat un comentariu pe site: "tolontaneeee, dute ba acasa ca tu si aia de la gazeta n aveti habar de presa baaaaa". Gata cu excesul de încredere, hai să ne vedem de meserie, că avem știri de dat, texte de editat, poate investigații de construit. Și comentarii de digerat.
{{text}}