Super Liga Europei n-a supraviețuit, ceea ce nu înseamnă că s-a terminat. Nu s-a terminat. Casta super bogaților e inevitabilă și în fotbal, în ciuda (dar nu în disprețul) mulțimilor de privitori la „jocul frumos”.
Viitorul fotbalului a început mai demult. Ceea ce a fost cândva cultură populară și bucurie gratuită s-a transformat de decenii bune (chiar au fost bune?) în afacere. Rentabilă, dar cu tot mai puțin suflet. Obscenă, dar bine promovată.
Bună dimineața: capitalismul e despre profit
Predându-se intereselor comerciale și bursei, fotbalul nu putea urma decât logica altor business-uri. Așa merge lumea capitalului, care – ghici ce? – nu e despre dreptate, egalitate, fraternitate sau alte cuvinte uitate. E despre profit. Bogații vor deveni mai bogați, săracii vor deveni mai săraci – e banal, învățătură băbească.
Super Liga Europei, deși nu era denumită ca atare, exista și la zi chiar cuprindea cei cincisprezece giganți financiari: Real Madrid, Barcelona, Atletico, Juventus, AC Milan, Internazionale Milano, Chelsea, Liverpool, Manchester United, Manchester City, Arsenal, Tottenham, Bayern, Borussia, PSG.
Refuznicii
Așadar, și "refuznicii" de azi erau deja de ieri acolo. Fotbalul mare e și meschin. Iar UEFA și FIFA sunt, se subînțelege, monumente de fățărnicie. Că o dată la douăzeci de ani se mai strecoară în clubul select și câte un venetic – face parte tot din economia spectacolului. E nevoie și de suspans. Dar până la urmă, când tragi linie, după un deceniu sau un secol, câștigă tot cei cu bani. Întrebați-l pe Agnelli!
Nu mai sunt duminici de când Baggio nu mai joacă
Super Liga Europei vestește un viitor neplăcut, dar inevitabil. Florentino Perez, deși pare acum învins de fanii de pretutindeni, e un afacerist cu geniu, capabil să câștige simultan la mai multe mese, ca un mare șahist. Poate ați uitat cum a ajuns Figo pe Santiago Bernabeu. Vă veți aminti când îl veți vedea pe Mbappé în alb. Și poate și pe Haaland.
Fotbalul depinde de banii din transmisiunile meciurilor, și nu de ieri. Asta se traduce în multe feluri: se schimbă orele de difuzare a partidelor și, bref, se distruge cultura tradițională (vezi cazul italian, nu degeaba cântă menestrelii din Cizmă că nu mai avem duminici de când Baggio nu mai joacă). Cine plătește dictează.
Baggio, din păcate, nu mai joacă de șaptesprezece ani. Tot pe atunci, la începutul mileniului, ne dispăreau și duminicile. Poeții, fie ei și trubaduri, erau așa cum trebuie: profeți, vizionari.
Ce urmează?
Dar viitorul înseamnă și competiția cu tehnologia. Înseamnă și deficitul sever de atenție al noilor generații, incapabile să urmărească un spectacol, fie el și fotbalistic, vreme de nouăzeci de minute. Sunt meciurile prea lungi? Se vor scurta. Perez a prevăzut-o deja.
Se plictisesc fanii americani? Nicio problemă. Se schimbă regulile, ca să se marcheze mai des. Dacă e nevoie, între reprizele de zece minute vor defila elefanți pe sârmă, rinoceri în fustițe și domnișoare în bikini. Totul pentru show. Dar asta nu se poate întâmpla! Oare?
Fotbalul trebuie apărat de el însuși!
Ce pot face în aceste condiții cei vechi? Exact ceea ce au făcut în ultima săptămână. Să reziste, să-și conserve măcar iluziile, să fie conservatori, așadar. Aici s-a ajuns: fotbalul, cândva pentru toată lumea, sport al progresiștilor de pretutindeni, trebuie apărat de universul în care a (de)căzut ca orice încetează să fie gratuit și devine business. Trebuie salvat de el însuși.
Lupta e încă lungă și peluzele sunt (sau vor fi) obosite. Banii au obiceiul să aștepte momentul potrivit.
De aceea, ce s-a întâmplat în ultima săptămână nu a fost un deznodământ, a fost un ecou al ultimelor decenii și, mai ales, un avertisment. Va urma.
{{text}}