Mie nu mi-a plăcut filmul Colectiv decât până la jumătate, după ce se transformă într-o odă la adresa lui Vlad Voiculescu recunosc că mi-am pus și eu întrebarea fără sens a lui Cartianu, când s-a sinucis Mădălina Manole: De ce, Mădălina, de ce?
Ca jurnalist care a bătut toate drumurile țării, care a așteptat ore în șir după subiecte, pe la uși, pe la garduri, prin toate bălăriile, am apreciat imaginile cu Luțac, cu Mirela și Tolontan de pe teren, filmate destul de neprofesionist, low-budget, asta apropo de cum arată My octopus teacher, că tot se fac miștouri că ne-a bătut o caracatiță.
Da, imaginile acelea de pe scări, din mașini, de pe bordurile care ajung să fie scaune de sală de așteptare din gară, sute de ore în care aștepți să deslușești un mister, să-i oferi a doua zi cititorului o nouă informație. Ancheta Gazetei despre sistemul sanitar din România este o lecție de presă pentru toți, pentru cei care mint sistemul, pentru cei care urăsc orice text, din cauza frustrărilor de acasă, pentru cei care n-au muncit o zi în viața lor și chiar pentru părerologii care se pricep la Simona Halep, cât și la celulele tuburilor cinescopice.
Din punct de vedere cinematografic, România nu a existat pentru America niciodată, cu mici excepții, acum să nu începem cu alea că Dustin Hoffman și Lauren Bacall au origini române, iar nominalizarea la Premiile Academiei de Film de peste “baltă”, cu un documentar plecat dintr-o redacție de sport e un Oscar al muncii, al sutelor de ore de efort.
Tot americanii ne învață și cum să pierdem
În momentul în care ajungi să fii nominalizat la Oscar, să te caute toate publicațiile din lume și să te întrebe: “Cum ați ajuns aici?”, este clar că în finală te comporți ca la o competiție de patinaj artistic sau una de gimnastică, unde aștepți notele. Acolo nu mai contează impresia artistică, iar pierzătorul e primul care înțelege eșecul. Iar rezultatele de ieri m-au dus cu gândul la noua serie documentară Netflix, Losers, care se referă la sport: opt sporturi diferite, în opt episoade diferite. Dar adevăratul subiect, așa cum o spune titlul, este înfrângerea.
Fiecare episod spune povestea unui eșec sportiv notoriu, spus de oamenii care erau acolo la acea vreme. Și este încântător. Eșecul este mult mai frecvent decât succesul, dar mai rar discutat. Într-adevăr, cu sportul - care se bazează pe o poveste tulburătoare a victoriei împotriva oricăror cote - există mult mai mulți pierzători, decât câștigători. La urma urmei, o echipă ar putea câștiga Premier League în fiecare an, dar 19 echipe nu. Poveștile lor nu se aud niciodată, pentru că lumina reflectoarelor se învârte mereu în jurul câștigătorilor.
Cum spune englezul hater, sincer: that’s a massive shame, mate, pentru că învingătorii și hegemonia duc la plictiseală. Dar faptul că pierzătorii găsesc motivație de fiecare dată și o iau de la capăt, dar mai ales că nu renunță, mi se pare fenomenal.
Documentarul genial Losers nu doar contextualizează înfrângerile, ci oferă întregul spectru. Nu vedem doar agonia înfrângerii, ci vedem înfrângerea ca pe nedreptate, înfrângerea ca pe o farsă. Vedem eșecul care vine să definească oamenii și eșecul purtat atât de ușor încât abia acolo există sfidare și acceptare. Există eșecul tratat ca un succes, iar succesul tratat ca un eșec. Producătorii de filme lucrează cu o paletă vastă, iar rezultatul este mult mai relatabil decât dacă ar fi o simplă poveste despre idioțenia câștigului.
Istoria se scrie și când pierzi, important este să schimbi ceva, să știi că orele tale de muncă au lăsat ceva în urmă...
{{text}}