Ne-am pierdut cu totul reperele juste. Orbecăim, atrași de fleacuri și mărgele colorate, și ne scapă din vedere tabloul general. Esențialul.
Nu putem să ieșim din Caragiale, dar nici din Moromeții. Ocupațiunea noastră mintală e la alte prostii, adică suntem, ne iertați, proști. Deși, desigur, universul conspiră împotriva noastră, s-ar putea să fie ceva nu tocmai în regulă și pe la noi pe acasă. Ia să vedem.
Cai verzi pe pereți și Moruțan pe San Siro
Fotbalul nostru cel de toate zilele a prins paloare în obraji ca mortul pe masă, și noi ne uităm după bolidul lui Rădoi. Retrogradează Parma marilor speranțe Mihăilă și Man și noi ne bucurăm că e Gervinho de vânzare, cresc șansele lui Mihăilă. Ca să ce? Să strălucească în Serie B? FCSB gâfâie în prima ligă (bașca scandalul cu Botoșaniul), noi îl visăm cai verzi pe pereți și pe Moruțan pe San Siro.
De ce mereu Lucescu?
Mircea Lucescu, la aproape șaptezeci și șase de ani, rămâne singurul antrenor român capabil să câștige un campionat dincolo de granițe, fie și în Ucraina. Este categoric românul cu cel mai mare succes în fotbalul din Europa în ultimii cincizeci de ani, ne facem că plouă. Nu-l vedem pe Lucescu, deși e un continent.
Niciodată în ultimii treizeci și doi de ani, n-am fost în stare să-l punem pe Lucescu să construiască un proiect pentru echipa națională, pentru relansarea fotbalului nostru (vorba vine al nostru). A fost mereu prea scump? Valoarea costă.
Și pe Marte!
Lucescu, deci, e iar campion, în ciuda ostilității fanilor din Kiev rătăciți în labirintul rivalităților locale, noi batem câmpii în trena unor declarații politicoase (și banale) de-ale lui Rivaldo. Că ar putea antrena în Anglia, Italia sau Spania. Bineînțeles că ar putea. Lucescu ar putea să antreneze cu rezultate remarcabile și pe Marte, dacă s-ar ține campionate acolo, fiindcă e bun de zeci de ani. Știe meserie.
Suntem consecința trecutului nostru
Desigur, Lucescu senior a avut succes mai degrabă în Est, dar Estul nu e un teritoriu cangrenat, incapabil de performanță. Nu banii i-au lipsit Estului, ci banii făcuți în mod onest, în afaceri din care comunitățile să nu piardă. Și, mai ales, organizarea, capacitatea de a avea planuri de viitor, perspectivă, de a nu trăi de azi pe mâine, de a crește cu cap juniori cu cap, nu doar cu picioare și, uneori, inimă.
Fotbalul est-european nu e o colecție de gloabe, ci oglinda unor societăți cu prea multe defecte și prea puțină capacitate de rigoare și organizare. Suntem consecința trecutului nostru.
Seriozitatea deprimantă
Ionuț Radu joacă și el când e campionatul gata câștigat și Handanovici cu un picior în vacanță și noi vestim a doua venire a Mântuitorului. O practică banală întâlnită în toate marile campionate ale lumii este pentru noi prilej de mândrie națională și suflat în balonul de săpun.
Un jucător constant, dar nespectaculos, așa cum este Răzvan Marin, care și-a găsit un tricou pe măsură la Cagliari, nu ne place. Disciplina fără sclipici ne deprimă, ne face rău, ne uităm în altă parte când apare.
Uite, Costel Gâlcă. Se nevoiește săracul tocmai prin Danemarca, printre alți oameni serioși, își face acolo treaba și nouă asta ni se pare bizar, dacă nu scandalos. Ce caută Gâlcă în Danemarca? Cine-l ține pe el în brațe pe acolo? Seriozitatea? Talentul în muncă? Mofturi!
Și fiindcă naționala n-a mai jucat cu nimeni am și uitat de cei șapte ani irosiți cu administrația Burleanu. Bine că vine Tokyo și putem din nou să visăm că tinerii fotbaliști români sunt produsul unui sistem, nu rodul unor întâmplări. Că avem viitor.
{{text}}