Penalty a la Tase

A devenit o modă ca executantul unei lovituri de pedeapsă să se oprească și să joace tontoroiul în fața portarului. E regulamentar, dar vă rănește retina? Ori simțul etic?

Au trecut 130 de ani între penaltyul executat de Florin Tănase contra CFR-ului și primul penalty din istoria fotbalului, moment petrecut la meciul Wolverhampton Wanderers- Accrington Stanley 5-0. Frumos era ca fraza să fi continuat cu… și nimic nu s-a schimbat. Problema este că s-a schimbat. Iar această schimbare, ca și altele dintre legile jocului, alterează ceva din însuși spiritul originar al fotbalului.

Lăsați-ne, bă, cu estetica! 

Tănase a transformat penaltyul după ce s-a opintit de două ori, s-a oprit și a mai și inversat piciorul cu care începea alergarea. Estetic arată foarte urât. Dar este corectă din punct de vedere regulamentar țopăiala asta dizgrațioasă? Aceasta este întrebarea pragmaticilor. Lăsați-ne, bă, cu estetica! 

Așadar, știm foarte bine ce nu are voie să facă portarul. El este obligat ca până în momentul execuției să aibă cel puțin un picior pe linia porții. Dar nu se știe aproape deloc ce are și ce nu are voie executantul loviturii de pedeapsă.

Geniile de la IFAB 

Păi, cam are voie orice conform noilor legi ale jocului. Legi modificate, chipurile, pentru a crește șansele de gol. Deci implicit, gândesc geniile de la IFAB (International Football Association Board), spectaculozitatea partidelor. Grație acestor minunate aduceri la zi ale regulamentului care vreme de mai mult de 100 de ani a funcționat perfect, lumea a ajuns acum să nu mai știe nici când e ofsaid, nici când e henț, nici când e fault de cartonaș galben ori fault de roșu. 

Să revenim însă la mielușeii noștri care bat penaltyurile de parcă dansează sârba-n căruță. Odinioară era obligat să nu se oprească în drumul spre minge. Ce nu are voie astăzi să facă executantul este să pună piciorul înaintea mingii sau chiar pe minge înainte de a o lovi spre poartă. În rest, orice tarantele.

Hai să umilim portarul! 

Tocmai am zis că estetic arată urât acest gen de execuție corectă din punct de vedere regulamentar. Dar etic cum arată? Nu vi se pare că nu este fair-play față de omul care oricum are de apărat o poartă lungă de 7,32 metri și înaltă de 2,44? Adică o suprafață de aproximativ 18 metri pătrați, cam cât are o sufragerie de la bloc? 

Nu credeți că dansul acesta al atacantului induce nu doar o dificultate în plus celui care trebuie să apere, ci și un soi de umilire? Ați observat că de-abia ce am rostit sintagma odinioară magică, fair-play. Esența regulamentului de fotbal avea la bază exact asta. Jocul corect, jocul cinstit, respectul pentru partenerul de întrecere.

Între șmecherie și melancolie 

Schimbările vor fi dinamizat ceva pe ici pe colo, dar au permis migrarea către șmecherie. Șmecherie care, ce să vezi?!, rimează cu golănie. Simulările, de exemplu, sunt forma cea mai vizibilă a acestor puncte nevralgice ale regulamentului, dragă Tase și dragi adepți ai degrabă trântitului în suprafața de pedeapsă. Dar voi să fiți sănătoși și la pungă groși! 

O parte dintre noi suspinăm melancolici după acei tineri bărbați care băteau penaltyurile cu elan, din alergare continuă, nu se văitau că i-a călcat adversarul pe bombeu și nu se tăvăleau după o contră pe minge.

Inovația veritabilă 

Regulamentul era simplu, corect și ușor de înțeles de oricine (de-aia fotbalul a devenit cel mai popular sport al planetei), oamenii erau și ei mai simpli și mai cinstiți. Cine avea minte și imaginație putea să inoveze și pe atunci - vezi penaltyul executat cu pasă laterală al lui Cruyff ori scărița lui Panenka -, dar tinerii aceia erau mai puțin tentați să confunde inovația cu șmecheria. În general, era altă lume. Una ale cărei valori fundamentale ar fi important să le recuperăm cât nu este prea târziu.