S-a stins la 69 de ani. Informația a fost prezentată în multe locuri ca „moartea unui arbitru al Cooperativei”. Nedrept și, mai ales, total nepotrivit momentului.
A murit pe neașteptate, după ce de Paști se poza în curtea casei sale din Țara Hațegului.
Suferise un atac vascular cerebral (AVC, azi totul e prescurtat, inclusiv viața), era slăbit, tras la față, parcă împuținat la trup, dar își făcea cu sfințenie plimbarea de seară printre căpițe și vaci păscând pe malul Streiului.
Avea mereu în mână un toiag, precum păstorii momârlani din zona aceea, care au și acum obiceiul de a-și îngropa morții nu în cimitir, ci în grădina casei. Posta frenetic pe Facebook fânețe, dar și poze din viața sa de arbitru, apoi, după retragere, de pelerin al fotbalului, de cântăreț baritonal și de mesean de nădejde.
Un om din vremea sa
A arbitrat în anii tulburi de dinainte de Revoluție, dar mai ales de după. N-a fost cel mai mare arbitru, n-a ajuns nici pe lista FIFA, pentru că nu vorbea limbi străine.
A fost însă un arbitru mai talentat, mai drept în șa și mai cunoscător de fotbal decât mulți dintre rigizii și crispații milenariști astăzi. Deja știrile despre moartea sa au fost asociate pe unele site-uri cu celebra Cooperativă.
Poate că a fost așa, dar poate că nu. Despre asta vorbim noi acuma, când ne lăudăm că nu mai există Cooperativa, însă observăm cum echipele vasale se dau la o parte cu frenezie din fața celor care trebuie să câștige?
Dacă ne închipuim că doar cei dinaintea noastră au întruchipat răul și amintim de asta chiar și atunci când mor, înseamnă că nu înțelegem că răul e în continuare printre noi.
Român verde
Și-a iubit țara din suflet, fiind unul dintre puținii care, de exemplu, din proprie inițiativă și neavând nimic de câștigat din asta, se îmbrăca în costum popular și se ducea an de an la Țebea, la mormântul lui Avram Iancu.
Tot din proprie inițiativă, cât l-au ținut puterile, a mers cam peste tot după echipa națională, pozându-se cu tricolorul la gât pe marile stadioane ale lumii, de la Pasadena până pe Meazza, acolo unde, ca oficial al Vasluiului, s-a bucurat că Nicu Stanciu, copilul găsit de el la Alba Iulia, e căpitan la 19 ani și dă recital în fața Interului.
Relațiile la librărie și bibliotecă
În ultima vreme citea mult, mai ales istorie, de-a noastră, de-a românilor. Suna des, avea chef de vorbă, povestea din lecturile sale despre domnitori, despre Unire, despre Ardeal, cu atâta patos încât uneori credeai că e propagandist, nu pensionar care-și consumă timpul printre amintiri, cărți și dealuri înverzite.
„Te sun pe tine că mă înțelegi. Știu că ai relații la bibliotecă și la librărie". Era expresia lui favorită, cea cu biblioteca și librăria. Ca și „pe vremea tabloului", atunci când se referea la timpurile lui Ceaușescu.
Un om bun
Cei care nu l-au avut la inimă pot spune despre Danciu că era iubitor de Miron Cozma, miner care ia pensie de la stat fără să fi coborât prea mult cu colivia în subteran.
Ceilalți, printre care mă regăsesc, rămân cu acel Danciu care cânta, iubea muzica populară, aducea atmosferă lirică meselor la care nimeni nu l-a văzut vreodată clătinându-se. Îi plăcea să se simtă bine, nu suporta oamenii încruntați sau nervoși.
Astea sunt de reținut. Că a fost sau nu arbitrul Cooperativei e aproape neglijabil în clipa morții sale. Odihnă în pace!
{{text}}