Doar o dată vom fi campioni

După treizeci și cinci de ani, despre o lume dispărută și, poate, despre viitor.

Mi-a povestit un român (teleormănean la naștere, gorjean la maturitate) care s-a nimerit cândva pe acolo, printre batavi, cum acum un deceniu s-a întâmplat că Twente a câștigat campionatul Olandei. O minune locală.

Iar lângă stadionul De Grolsch Veste trona o vastă pictură murală a celui mai de succes marcator din istoria echipei: îndrăgitul Blaise Nkufo. Deasupra ei erau scrise aceste cuvinte: Doar o dată vom fi campioni.

Excepționalul și culturile mici

Această mândrie (destul de stupidă, dar explicabilă) a excepționalului istoric locuiește toate culturile mici. Iar fotbalul nostru este, la nivel european, o cultură mică, în care a existat, desigur, o singură campanie dusă până la capăt: Steaua 1986.

Nimeni, nici înainte, cu atât mai puțin după aceea, n-a mai mers atât de departe, până la trofeu.

Au trecut treizeci și cinci de ani de atunci. O aniversare discretă, a unui succes din alte timpuri, dintr-o lume dispărută. Eroii de atunci, câți mai sunt, sunt astăzi bunici, ba unii chiar străbunici. Au ce povesti nepoților. Nepoții ce vor povesti nepoților?

Lumea aceea nu mai există. Nu mai e (slavă cerului) dictatura aceea, nu mai sunt militarii, nu mai sunt înrolările forțate în clubul armatei, dar nici pasiunea nu mai e, nici gloria, nici sacrificiul aproape ireal pentru culori și pentru oamenii din tribună.

Mai lipsește echipa

Va exista un stadion nou în Ghencea, nou, scump și frumos. Vizitându-l deunăzi, Pițurcă (aproape neschimbatul Pițurcă) a spus ce trebuia: mai lipsește echipa.

Echipa lipsește de zeci de ani, privim un tablou din care au dispărut oamenii și n-a rămas întreagă nici măcar nostalgia.

7 mai 1986 a fost vârful strălucitor al unei piramide care se întemeia pe castrarea dezvoltării organice a fotbalului nostru. O splendidă vitrină de export.

Ce facem noi între noi - treaba și cooperativa noastră -, dar să nu mai așteptăm nici Ghete de Aur, nici respect. Pe de altă parte, Steaua 1986 a fost un miracol, care venea totuși de undeva, chiar dacă înainte de acea campanie extraordinară Steaua nu reușise, la drept vorbind, nimic însemnat.

Mândria și un eșec istoric sever

Doar o dată vom fi campioni. E o sentință care anunță mândria și în același timp un eșec istoric sever, acceptat ca atare.

După treizeci și cinci de ani, lumea a cam uitat, a început să amestece întâmplările, pozele de atunci sunt în alb și negru, ce tânăr era Lăcă!, ce tânăr era Balint!, bărbații cam purtau breton și, unii, mustăți, haine croite prea strâmt, aveau inimi mari, iar rezultatele de atunci sunt acum mai misterioase decât Atlantida, continentul dispărut. Chiar s-a întâmplat în viața aceasta?

Lecția Norwich

Știm că nu vom mai fi niciodată campioni, dar adevărul e că nu ne așteptam să nu mai fim nici măcar în viață, deși respirăm și parcă ne amintim ceva vechi: cum a apărat Duckadam cu mănușile lui Dumnezeu la Sevilla.

Câte miracole i se dau unui om într-o trecere pe pământ? Doar o dată vom fi campioni. Este prea mult și, în același timp, mult prea puțin. Ce rămâne? Poate acea vorbă a unui comic englez, care ni se potrivește ca o altă mănușă: Norwich n-o să câștige niciodată campionatul, dar tot joacă în fiecare sâmbătă.