Loteria penaltyurilor. Marea extragere loto 5 din 49. Ba nu, 5 din 5. Cine ghicește 5 din 5 câștigă, merge mai departe. Nu v-ați săturat să tot auziți clișeele astea?
Nu v-ați săturat să tot auziți clișeul ăsta? Suntem la fotbal, se bat lovituri de departajare, față în față sunt portarul și executantul, mingea seamănă, într-adevăr, cu o bilă din acelea amestecate de aerul comprimat din malaxorul loteriei. Și cam atât, aici se oprește asemănarea.
Emoția atacantului
Nu este roata norocului, nu dai cu zarul, se înfruntă direct cel care bate penaltyul și cel care încearcă să îl apere. În cazul nostru, doi tineri jucători. Promițători. Andreas Mihaiu, atacant, 22 de ani, și Mihai Popa, portar, 20 de ani. Portarul nu este un nebun, așa cum glăsuie alt nemuritor clișeu, dar trebuie să fie un tip curajos, cu mintea limpede, concentrat la ce are de făcut și atent să își urmărească planul. Și-a studiat adversarii, le cunoaște automatismele, deci știe cam unde urmează să bată fiecare.
Altă axiomă fotbalistică, enunțată de milioane de ori, dar niciodată demonstrată, aceea că penaltyul nu se apără, ci se ratează, nu ia în calcul emoția suplimentară a celui care bate, față de cel care se află în poartă. Paradoxal, tocmai statutul de victimă sigură (om care nu are ce pierde?) al portarului, în antiteză cu acela de virtual călău al atacantului, Lăcătuș va marca, Lăcătuș trebuie să marcheze!, îl poate bloca pe executant și poate nivela oarecum șansele.
Nu te tratezi cu elegii
Pe scurt, Popa a avut nervii mai tari și și-a făcut mai bine meseria decât Mihaiu. Mihaiu care ratând de două ori execuția (eșuase întâia oară pentru că bătuse la fel ca și a doua oară, adică previzibil și poticnit, nu din cauză că nu rămăsese Popa măcar cu un picior pe linia porții) a contribuit decisiv la eliminarea lui Dinamo în semifinala de Cupă cu Astra. Mihaiu, despre care am tot pompat cuvinte de laudă în ultima vreme, ori a clacat nervos, ori nu era pregătit tehnic să bată penaltyul care califica Dinamo. Sau și una, și alta. Și sigur că îl ajută să nu fie ars pe rugul intoleranței acum, după rateul cu repetiție. Dar dacă se va trata doar cu epistole DDB, scrise cu căutat fior literar, nu va învăța foarte multe. Iar data viitoare va rata din nou.
Principiul vaselor necomunicante
Este frumos că suporterii își încurajează jucătorii în momentele grele, că apelează la pilde celebre, cu Roberto Baggio pe post de nefericit erou romantic. Paranteză. Las’ că și marele Baggio ratase penaltyul din finala mondială cu Brazilia tot din cauza su-per-fi-ci-a-li-tă-ții, nu că avea în față un leu-paraleu în persoana lui Taffarel. Închidem sertarul memoriei de etern suporter al squadrei azzurra și revenim.
La fel de frumos ar fi ca și jucătorii dinamoviști să răspundă fanilor, mai ales celor finanțatori, cu aceeași implicare și pasiune. Tare mi-e teamă însă că fluidul acesta de solidaritate nu circulă în ambele sensuri. Posibil să ne înșele atitudinea pasiv-neutră a lui Anton, care nu părea deloc un om cu adevărat apăsat de eșec la interviul de după meci, ci mai degrabă preocupat de viitoarea destinație. Câine până la pâine. Una mai albă.
Altfel, ce să mai zici de cei care se dăduseră la o parte când s-a întocmit lista executanților? Nimic nou sub soare. Loviturile de departajare sunt momentul adevărului, nu o ruletă măsluită de un dubios șef de cazinou. Curaj, nervi tari, stăpânire de sine, cunoașterea slăbiciunilor adversarului. Asta trebuie și nu e puțin deloc. Norocul este să nu șutezi naibii în vreun mușuroi de cârtiță. Iar la sfârșit, după ce ți-ai făcut treaba și dacă ai și simțul umorului, poți să cânți O, sole mio! Chiar și în falset.
{{text}}