În 1992, jucătorii catalani parcurg, pe biciclete, 60 de kilometri până la Mănăstirea Montserrat, unde aduc "ofrandă" pentru cucerirea primei Cupe a Campionilor Europeni
"Tarzan" închisese uşa la vestiar, cu Terry Venables pe afară. Englezul abia parcase la FC Barcelona. Îşi tuşinase mustaţa.
"Două chestiuni: nu-s nici bun vorbitor, nici prea credincios, dar jur că dacă luăm titlul anul acesta, merg să duc ofrandă Fecioarei Maria sus, la Montserrat. Ne băgăm cu toţii?".
Calendarul arăta undeva la 25 august 1984, LaLiga se pregătea să înceapă, iar catalanii jurară.
Era secetă mare, cu ultimul titlu luat în 1974, cu Johan Cruyff pe teren. De atunci, nimic, nada, pe partea asta, deşi pe la echipă trecuse Diego Armando Maradona.
"Tarzan" era Migueli, un tip ce avea să adune 549 de meciuri la Barça. S-a luat titlul. S-au suit pe biciclete, au plecat spre Santa Maria de Montserrat, un loc cu peste 1.200 de ani de istorie. Julio Alberto, Carrasco, Clos, Tente Sanchez.
De câştigat, a câştigat Bernd Schuster, dar, peste ceva vreme, germanul avea să recunoască faptul că se pregătise trei luni: "Ştiam că vom lua campionatul", spunea el.
Golul lui Koeman şi întâia CCE
Acum însă, era altceva. Barcelona cucerise nu numai titlul în Spania, ci şi ultima Cupă a Campionilor Europeni, cu "ştachia" actualului tehnician, Koeman, pe "Wembley", cu Sampdoria.
Atunci, Cruyff intrase în vestiar. "Vom merge la Montserrat!". Olandezul ştia ce înseamnă marketingul, relaţiile publice, catalanismul, tradiţia. Un lucru mai puţin obişnuit pentru o trupă deprinsă cu sezoane "albe".
S-a plecat pe 14 iunie 1992. 60 de kilometri până acolo, cu start din faţă de la Miniestadi. 500.000 de oameni pe străzi.
Peste o lună şi puţin se dădea drumul la Jocurile Olimpice. Televiziuni "en vivo", trăgând interviuri bicicletă lângă bicicletă. Laudrup, cu gripă, nu s-a băgat, Ronald era plecat la Euro. Zubizarreta, Txiki Begiristain şi Witschge au "driblat" cursa, preferând maşinile.
Au apărut şi rutierii profesionişti: Melcior Mauri, Lale Cubino, Perico Delgado – "o idee genială să aduci în acelaşi punct două discipline atât de diferite, fotbalul şi ciclismul", avea să spună ultimul.
Hristo a cedat primul
Băieţii au rezistat destul. Primul care s-a tăiat precum maioneza a fost Stoicikov, undeva pe la Esparraguera. Charly Rexach a râs puternic când a trecut pe lângă el. "Hristo, am 20 de ani peste tine!", s-a auzit.
Bakero s-a ţinut tare. După 24 de kilometri, respira "civilizat": "Când eram mic, bicicleta era cea mai bună prietenă. Acum, recunosc, n-am mai suit de cinci ani în şa!".
Soţiile sau prietenele jucătorilor sunt în autocar, bat în geam şi încurajează. Pep Guardiola e cel mai tare, de departe. E echipat corespunzător, dar ceea ce atrage puternic e şapca de ciclist adevărat de anii ‘60, asemănătoare cu cea a marelui Norman Wisdom. Surâde chiar și-n urcuș. Îi dă mâna, la cei doar 21 de ani pe care-i are!
Trece primul linia de sosire, aplauze, flori! Stop! E descalificat! Deși ajunge la nouă minute distanță de actualul antrenor de la Manchester City, deși e al optulea care trece linia de sosire, Albert Ferrer primește "la maglia rosa", pentru cei 60 de kilometri străbătuți. "Chapi" a fost singurul cinstit din plutonul de 10, spre deosebire de Guardiola.
Pe imagini se poate vedea clar cum Pep se ajută de "vicele" Joan Gaspart, care conduce un scuter "Honda Scoopy" și-l ia la remorcă pe sprintul final, chiar atunci când picioarele încep să-l trădeze.
S-a intrat în capelă. Nuñez și Cruyff au aranjat, cu grijă, "urecheata". Alexanco, căpitanul, trofeul din Primera Division. Părintele Parellada a luat cuvântul, spunând că Barcelona "trebuie să fie idealul oricărui sportiv, simbolul prieteniei și al păcii".
De atunci, adică de după Cruyff, echipa a câștigat peste 30 de trofee. Dar niciodată n-a mai urcat, pe biciclete, la Montserrat.
{{text}}