În câteva ore din Brumărel, Bob Beamon, la lungime, şi Lee Evans, la 400 metri, au născut recorduri mondiale ce aveau să dăinuie mai bine de 20 de ani. Ultimul s-a stins zilele trecute
Bob era favorit. De departe. În 23 de reuniuni atletice bifate în anul în curs terminase victorios în 22. Incluzând, aici, un 8.33 m, record personal, precum şi un 8.39, performanţa-performanţelor neluată, însă, în calcul din cauza vântului nărăvaş. Prin Statele Unite bătuse tot ceea ce era de bătut, indoor şi outdoor, atât la lungime, cât şi la triplu-salt.
Trecuse prin emoţii măricele, cu două sărituri ratate. La a treia se concentrase, prinsese finala. Acolo unde se găseau ultimii doi medaliaţi cu aur, americanul Ralph Boston (1960) şi englezul Lynn Davies (1964), ca să nu mai vorbim despre rusul Igor Ter-Ovanesian, dublu "bronz".
Pe 18 octombrie 1968, Bob Beamon sărea 8.90 m! Adică 55 de centimetri în plus faţă de recordul existent. Jocurile Olimpice din Mexico City. Când menestrelul a anunţat performanţa, după mai bine de 10 minute de aşteptare, pentru că totul s-a făcut manual, instalaţia optică fiind depăşită, eroul nostru, neobişnuit cu sistemul metric, nu s-a bucurat!
Abia când Ralph Boston i-a "tradus" în picioare, corpul său n-a mai rezistat. A căzut şi a început să plângă, în timp ce Lynn Davies îi şoptea la ureche: "Ai făcut praf această întrecere!".
23 de ani de aşteptare!
Din 1901 până în 1968, recordul mondial fusese bătut de 13 ori, cu o marjă între şase şi 15 centimetri. Reuşita sa avea să stea acum dreaptă 23 de ani, până la Mike Powell. Şi azi mulţi consideră săritura drept cel mai tare lucru petrecut vreodată la o ediţie de Jocuri Olimpice, iar Sports Illustrated o include în Top 5 evenimente all-time.
Cu o seară înainte de cursă, Lee Evans se gândea să nu participe. Nu se alinta. Era unul dintre liderii mişcării "Black Power". Tommie Smith şi John Carlos protestaseră, pe podium, cu o mână ridicată, fuseseră suspendaţi.
Evans îşi făcuse deja bagajele, când la uşă bătuse Carlos. "Omule, nu e bine ce faci! Pe tine nu te-au eliminat! De ce nu lupţi?", venise întrebarea. Îşi aducea aminte cum, în liceu, preţ de vreo doi ani, nu pierduse nicio alergare la care participase. Niciuna!
A doua zi, pe 18 octombrie, se prezentase la 400 m. La Echo Summit, în California, la pregătirile pentru olimpiada din sufragerie de la Speedy Gonzales, stabilise un nou record mondial, cu 44.06. O avea dificilă, cu prietenii şi colegii săi, Larry James şi Ron Freeman.
A câştigat greu, aproape de final: 43.86 secunde la 21 de ani şi opt luni, primul om sub 44 de secunde. Record ce avea să dăinuie până în 1988, când, la Zürich, era doborât de Butch Reynolds. Cu toate acestea şi azi performanţa sa e a 13-a din istorie.
Beamon a fost dorit la Phoenix Suns
După "minune", Bob Beamon a fost draftat de Phoenix Suns, dar nu a evoluat, niciodată, în NBA. A devenit antrenor, a propovăduit atletismul peste tot în lume. Are o stradă în El Paso, Texas, şi e inclus în Hall of Fame.
După "minune", Lee Evans a mai spart nişte bariere în Statele Unite. La JO 1972, a prins echipa de 4x400m, dar pentru că Vicent Matthews şi Wayne Collett au protestat aşa cum făcuseră cei din 1968, au fost suspendaţi cu toţii iar el n-a mai apucat să concureze.
S-a retras în 1973, a încercat să revină prin 1980, dar balamalele au cedat. A ajuns tehnician prin Qatar ori Nigeria. S-a stins, zilele trecute, în Africa.
Revelionul atletismului a picat, în 1968, pe 18 octombrie.
{{text}}