Ștefan Iovan, 60 de ani, căpitanul de la Sevilla, a rememorat episoade speciale din viața și cariera sa de fotbalist. Dezvăluie cum a început fotbalul pe stadionul comunal din Moțăței, cum și-a dorit să fie lăcătuș mecanic la Electroputere
- Emisiunea „Prietenii lui Ovidiu” este difuzată în fiecare miercuri, de la ora 20:00. Poate fi urmărită pe pe site-ul www.GSP.ro, pe pagina de Facebook a Gazetei (link AICI), pe contul de YouTube al Gazetei (abonează-te aici), în format podcast pe principalele platforme de distribuție a podcasturilor: Apple Podcast și Spotify.
- Fane, bine ai venit! Ai probleme cu piciorul? E ăla cu care faultai?
- Eu nu prea faultam, alții erau. Am o problemă la picior... Mi se trage de la Mondialul din '90, cu echipa națională, când am avut un început de pareză. Am fost la Napoli, la o clinică de specialitate, și mi-au spus că odată cu vârstă se va muta pe stângul, de pe dreptul. Și așa a fost... Am coxartroză și sper să o rezolv cât de curând. Nu operația este grea, cât recuperarea, care este anevoioasă.
- Păi, și cine era șeful faulturilor?
- Pe teren, domnul colonel Bumbescu îi mai chiureta pe adversari. Lui Nae Manea, Dumnezeu să-l odihnească!, îi țipa antrenorul "Hai, Nae, mai cu curaj!". "Nu vezi că ăla îmi dă coate-n gură, ăla mă chiuretează, mă operează?! Ce să fac cu ăștia?". Scăpa de unul și dădea de altul, iar dacă scăpa de amândoi dădea de Belo. Aveam o apărare perfectă.
- Era ca o trupă de comando.
- Chiar aș vrea să văd o statistică din anii ăia cu Iovan, Bumbescu, Belodedici, Bărbulescu, dacă în istoria fotbalului în România a fost o altă apărare care să primească mai puține goluri. Eu mă uitam pe vremea aia și vedea în caseta tehnică cum adversarii noștri aveau zero șuturi la poartă. Chiar n-ar fi rău să vedem în doi-trei ani câte goluri am luat. Aveam stilul nostru, relațiile dintre noi erau perfecte.
- Vreau să începem cu începutul. Mama ta lucra la CAP, iar tatăl tău era cioban.
- Tata era cioban și paznic pe la CAP că era foarte aproape.
- Păi, și tu cum ai ajuns la fotbal?
- Îmi plăcea, chiar dacă eram atras și de tenisul de masă, dar și spre handbal. Noi jucam zilnic fotbal în curtea școlii sau pe stadionul din comună. Înainte de a pleca de acasă, la 14 ani nu era niciun post liber în echipă. Am jucat o singură dată fundaș stânga. Când am auzit că joc nici nu mă interesa unde! Am debutat la acasă, la Flacăra Moțăței. De-acolo mi-am băgat dosarul la Electroputere pentru că voiam să fiu lăcătuș mecanic.
- Lăcătuș mecanic?!
- Da, da, dar erau mulți pe loc, șase, șapte, era o bătaie pe meserii, acum nu se mai caută. Deși ne trebuie meseriași în toate domeniile, nu doar ingineri și profesori. Eh, când am văzut că sunt mulți am avut un orgoliu să nu mă întorc în sat și să râdă lumea de mine că nu am intrat.
- Și ce-ai făcut?
- M-am dus la Reșița la Liceul Industrial. Același profil ca la Electroputere, doar că atunci nu am dat niciun examen. De acolo a început istoria mea.
- Dacă intrai la Craiova, poate nu mai erai mare fotbalist.
- Eh, la Reșița era antrenor Adi Cusmanovici, era la juniori la Gloria. M-a văzut jucând fotbal în curtea școlii, eram mare, controlam bine, forță, tehnică. Eu nu făcusem niciodată antrenamente ordonate, am avut-o din naștere. Am jucat două meciuri la Gloria Reșița, la juniori, într-un meci am dat cinci goluri. Când a văzut că am forță și marchez goluri multe, Mircea Secoșan, care era antrenorul echipei mari, m-a luat la Divizia C. Era și atunci regula cu jucători mici. Am marcat 10-12 goluri la 16 ani. Doar că nu jucam fundaș, eram ca Dudu Georgescu, al doilea vârf. Apoi mijlocaș central și Robert Cosmoc m-a jucat libero pentru că a văzut la mine calități, forță și viteză.
{{text}}