Lacrimile, lecția și Liga lui Suárez. Luis Suárez

Pe Luis Suárez ți-l poți imagina într-o sumedenie de feluri. Marcând goluri, celebrându-le în stilul atât de bine cunoscut, ratând, simulând, cerșind penalty-uri, certându-se cu arbitrii, ciondănindu-se cu adversarii, mușcând din ei, la propriu. Dar parcă lăcrimând, nu ni-l putem imagina. Tocmai pe el, parcă nu.

Imaginile cu Luis Suárez abia stăpânindu-se la flash-interviul de după meciul cu Valladolid și apoi plângând de-a dreptul cu telefonul în mână, probabil într-un video-call cu soția și copiii, au devenit virale. 

Și au determinat o sumedenie de reacții pe social media. Una dintre ele, poate cea mai bună, a venit chiar pe pagina televiziunii care a produs și transmis meciul în Spania: 

„Când cineva îți va spune că nu mai poți, că ai îmbătrânit și că nu mai ești cel care erai, fii ca Suárez! Închide-le gura!”.

În „Bohemian Rhapsody” există, spre final, o scenă amuzantă. Cu acel producător care, la vremea respectivă, îi refuzase lui Freddie piesa care dă titlul filmului, pe motiv că e cam lungă, cam complicată cu acele variații și cam fără potențial. 

Cu acel producător așadar stând și privind în gol, cu un pahar de whisky în față, privind la televizor succesul enorm de care se bucură melodia în concertul de pe „Wembley”. 

Cam așa mi-l imaginez și pe Bartomeu, fostul președinte al Barcelonei, sâmbătă seară, după ce golul lui Luis Suárez aducea lui Atlético încă trei puncte și titlul de campioană a Spaniei.

Despre decizia lui Bartomeu de a-i face vânt atacantului uruguayan s-a scris și vorbit enorm, așa că nu insist foarte mult. 

Eu cred că eroarea n-a fost neapărat înlăturarea lui Suárez, al cărui ciclu la Barcelona se cam terminase, ci trimiterea lui la Atlético, aproape gratis, o subestimare de-a dreptul înjositoare față de un tip a cărui ambiție n-a fost pusă niciodată la îndoială.

Iar aici a apărut în scenă Simeone. Care a intuit, poate simțind mai bine ca argentinian, ce înseamnă să-i faci asta unui uruguayan. Cholo a riscat, dar acum își savurează succesul. Iar diferențele față de 2019-2020 sunt vizibile. 

De la 51 la 67 de goluri, de la 70 la 86 de puncte. Iar din aceste puncte, conform calculelor făcute de statisticieni, 24 sunt aduse de reușitele decisive ale lui Suárez. 

Simeone știa că are o problemă cu golurile, căci Atlético, prin filozofia antrenorului, e o echipă care creează mai puține situații decât rivalele directe și tocmai de aceea are nevoie de cineva care să le transforme în goluri. Iar acest cineva a fost Suárez, care a venit după el și cu un bagaj de trofee echivalente cu experiență, caracter și capacitate de a gestiona momente dificile. 

A fost exact piesa care-i lipsea lui Cholo, elementul decisiv al unui campionat ca o redută pe care Atlético a cucerit-o în toamna și iarna trecută, beneficiind de mulții pași greșiți făcuți de Real Madrid și Barcelona, și pe care a apărat-o cu îndârjire în această primăvară.

Evident, unii vor spune că acest titlu câștigat de Atlético e mai degrabă unul pierdut de Barcelona și Real Madrid. E posibil. Dar cât contează asta, până la urmă? 

Teoria meritului în fotbal are limitele sale, iar dacă Atletico e campioană înseamnă că merită. Fie și numai pentru că Simeone a fost inteligent și inspirat atunci când a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe Suárez.